Caisul

Caisul

Originea si arealul de cultură

Caisul aparţine familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Armeniaca, cu specia Armeniaca vulgaris, din care provin aproape toate soiurile de cais cunoscute. Originea caisului este în China, Asia Centrală şi Caucaz, unde creşte spontan şi astăzi. Este cunoscut în cultură din antichitate (3000 de ani î.Hr.). În zilele noastre caisul s-a răspândit în cultură pe toate continentele în zonele cu climat temperat şi subtropical, însă centrele principale de cultură sunt în jurul Mării Mediterane, în S.U.A. (California) şi în Asia centrală. Producţia mondială de caise este de circa 2 500 000 t, Europa producând peste 45%, urmată de Asia cu 32%. Dintre ţările mari producătoare în ordine descrescătoare sunt: Turcia, Iran, Italia, Spania, Franţa, Maroc, SUA, China, Grecia, Siria.

 

Principalele componente chimice din fructele caisului.

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul
Apă 80 – 89 % Fosfor 21,3 – 32 mg %
Zaharuri totale 6 – 15,68 % Calciu 6,6 – 16,4 mg %
Acizi 0,34 – 2, 61% Vtamina A 0,41 – 3,2 mg %
Subst. Pectice 0,55 – 1,1 % Vtamina C 8,0 – 2,7 mg %
Proteine brute 1,09 – 1, 64 % Vtamina P 35 – 38 mg %
Subst. Tanoide 0,017 – 0,3 % Vtamina E 0,72 – 1,8 mg %
Potasiu 75,4 – 112 mg % Cenuşă 3,3 – 20 mg %

Particularităţi biologice


Soiurile de cais cultivate în lume provin din câteva specii care au fost
ameliorate în decursul timpului. Dintre aceste specii se numără Armeniaca
vulgaris sau caisul comun sau zarzărul, care stă la baza celor mai multe soiuri obţinute şi cultivate în Europa, Armeniaca sibirica sau caisul siberian, din care provin soiuri cu rezistenţă mai mare la ger cultivate în special în Asia, Armeniaca mandschurica sau caisul de Manciuria cu pomi înalţi rezistenţi la ger, Armeniaca mume sau caisul japonez, cu pomi mai puţin viguroşi, Armeniaca davidiana, sau caisul lui David provenit din Asia Mică.

Soiuri de cais

Sunt trei grupe mai importante de formare a soiurilor de cais şi anume:

Grupa soiurilor din Asia Centrală, cu pomi viguroşi, longevivi,neafectaţi de pieirea prematură, repaus mai lung, rezistenți la ger, înflorire mai târzie, fructe mai mici, mai bogate în substanţă uscată şi cu sâmburi mici;

Grupa soiurilor irano-caucaziene, cu pomi ceva mai puţin viguroşi, mai puţin longevivi, repaus mai scurt, înflorire târzie, dar sensibili la ger şi îngheţuri târzii, cu fructe relativ mari, cu pulpă albă sau crem-portocalie.

Grupa soiurilor europene, cu pomi de vigoare mijlocie-mică proveniţi din soiuri aduse din Asia Mică, autofertili, cu repaus scurt, sensibili la ger, fructe mari cu pulpă galbenă sau portocalie, foarte bune pentru masă în general, dar şi pentru industrializare.Din această grupă a soiurilor europene s-au extins şi soiurile de cais cultivate în România. Sortimentul de soiuri a fost mai restrâns, dar în ultimii ani s-aîmbunătăţit considerabil şi cu soiuri autohtone foarte valoroase şi bine adaptate create în special la Staţiunile Pomicole de la Constanţa şi Băneasa-Bucureşti (Cociu şi colab. 1992). Din cele peste 25 de soiuri de cais cultivate în România, în continuare sunt prezentate câteva soiuri cu pondere mai mare în cultură sau cu perspective de extindere.

NJA 19, soi de origine americană cunoscut din 1970 şi autorizat la noiîn 1991. Pomii sunt viguroşi deosebit de productivi dacă au polenizatori bine aleşi. Fructele sunt mari (70 – 80 g), cu pieliţă portocalie acoperită cu roșu spre partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust mediu, fără aromă. Se coc foarte timpuriu, la jumătatea lunii iunie.

Harcot, soi canadian autorizat la noi în 1991. Pomii sunt de vigoare mare, rustici şi productivi. Fructele sunt foarte mari (65 – 75 g), uşor turtite, culoare caracteristică speciei, pulpă fermă, cu aromă şi gust bun. Se coc la sfârşit de iunie.

Saturn, obţinut la Mărculești din hibridarea dintre selecția Mărculești 40 x zarzăr şi omologat în 1979. Pomii sunt de mică vigoare, intră pe rod din anul 4 de la plantare, sunt autofertili, productivi şi rezistenţi la unele boli. Fructele sunt mijlocii (40 – 50 g), sferice, uşor alungite, cu pieliţa galbenă portocalie pătată cu roşu, pulpa este portocalie, consistentă, gust plăcut, sâmbure neaderent. Se coc la sfârşitul lunii iunie.

Goldrich, soi american, introdus la noi în cultură în 1991.Pomii sunt de mare vigoare, fructele sunt şi ele foarte mari (80 – 90g), pulpă fermă, gust de calitate medie. Se coc la început de iulie.

Cea mai bună de Ungaria, soi provenit din sămânţă şi introdus din Ungaria în cultură la noi din 1968. Pomii sunt de vigoare medie, precoci şi productivi. Fructele sunt medii ca mărime, globuloase, pieliţă groasă, galbenroşcată.Pulpa neaderentă, portocalie, destul de suculentă, gust excelent şi aromă puternică de caisă. Se coc în prima jumătate a lunii iulie.

Neptun, obţinut la Mărculeşti-Călăraşi din hibridarea între soiurile Cea mai bună de Ungaria x Pionier (Silistra x Ananas), omologat în 1979. Pomii sunt de vigoare mijlocie, se pretează la livezi intensive. Fructele sunt mijlocii spre mari (60 – 70 g), ovoide, pieliţă galbenă-portocalie cu dungi roşii pe partea însorită. Pulpa fructului este galbenă, fermă, suculentă, uşor acidulată şi aromată. Se coc în a doua decadă a lunii iulie.

Roşii de Băneasa, soi obţinut la SCDP Băneasa-Bucureşti din hibridarea Cea mai bună de Ungaria x Paviot, în 1982. Pomii cresc moderat, coroană globuloasă, rodesc din anul 3 de la plantare, productivi, rezistenţi lager. Fructele sunt foarte mari (80 g), ovoide, portocalii acoperite cu roşu aprins. Pulpa este galbenă-portocalie, suculentă, echilibrată la gust, sâmbure neaderent. Se coc la jumătatea lunii iulie.

Mamaia, soi obţinut tot la Mărculeşti şi omologat în 1975. Pomii sunt de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodeşte din anul 4 de la plantare. Fructul este de 50 – 60 g, ovoid spre tronconic, pieliţă roşie-rubinie pe fond portocaliu uşor lucioasă. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust dulceacidulat, plăcut, sâmbure mic (3 – 4 % din greutatea fructului), neaderent la pulpă. Se coace la sfârşitul lunii iulie.

Selena, soi obţinut la Mărculeşti în 1979, cu pomi de mică vigoare, rodesc mai mult pe ramuri scurte din anul 3 –4 de la plantare, rezistă destul de bine la ger şi îngheţuri târzii. Fructele sunt mijlocii, ovoide, uşor turtite, galbene cu pete roşii pe partea însorită, pulpă deschis-portocalie, gust foarte plăcut cu aromă fină de busuioc. Fructele se coc la sfârşit de iulie.

Litoral, soi obţinut la Mărculeşti şi omologat în 1982, cu pomi de mică vigoare ce intră pe rod din anul 4 de la plantare, destul de rezistent la ger şi îngheţuri târzii. Fructul este mijlociu, alungit-ovoid, pieliţă galbenlimonie cu puncte roşii. Pulpa este galbenă, consistentă, gust plăcut, puţin aromat. Se coace la mijlocul lui august. Dintre soiurile de cais cultivate sau recomandate pentru cultură la noişi nu mai puţin valoroase decât cele prezentate se mai amintesc: Dacia, Tudor, Saturn, Venus, Callatis, Excelsior, Comandor, Sirena, Olimp,Sulmona, Favorit, CR2-63, Sulina.

Particularităţi ecologice

Cerinţele caisului faţă de lumină sunt deosebit de mari, el creşte şi rodeşte bine pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică. Suma orelor de strălucire a soarelui trebuie să fie de peste 1800. Distanţele de plantare şi formele de coroană alese trebuie să aibă în vedere pătrunderea luminii către formaţiunile fructifere care astfel produc fructe de calitate, iar lemnul se coace rezistând mai bine la ger. La temperatură caisul este deosebit de pretenţios, fiind cea mai termofilă plantă pomicolă (alături de migdal) din zona temperată. Caisul reuşeşte în cultură în regiuni cu temperaturi medii anuale de +10,3ºC, +11ºC, şi chiar mai mult, cu veri călduroase şi multe zile cu strălucire a soarelui, cu primăveri fără pericolul de îngheţuri de revenire, sau fără brume târzii. Bobocii florali rezistă până la – 5, –6ºC, florile deschise până la 2–3ºC, iar fructele abia legate îngheaţă la mai puţin de – 1, – 2ºC. Toamna, caisul are nevoie de zile calde, nu prea umede, să-şi coacă lemnul, care să reziste le ger. Cele mai bune soluri pentru cais sunt cele uşoare sau mijlocii, profunde, destul de fertile, aerate şi calde. Pe soluri mai grele, reci şi neaerate suficient, caisul are viaţă mai scurtă şi fructele sunt de calitate mai slabă. Pe astfel de soluri se recomandă altoirea pe corcoduş sau pe prun franc. Reacţia soluţiei solului este bine să fie de pH 7,0 – 7,5. Altitudinea ptimă până la care caisul se comportă bine la noi în ţară este de 250 – 400 m, iar panta terenului nu trebuie să depăşească 10 %.Cerinţele de apă sunt moderate, mai ales când este altoit pe zarzăr sau migdal. Stresul de umiditate din prima parte a perioadei de vegetaţie în special face însă ca fructele să nu se dezvolte normal, cu gust inferior, nesuculente, iar dacă deficitul de apă în sol intervine în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, creşterile sunt mici şi lemnul nematurat devine mai sensibil la ger. Astfel, caisul reacţionează foarte bine la irigare, în special cu norme mici şi dese, care să păstreze în sol o umiditate de 60 – 70% din IUA. 

Boli şi dăunători ai caisului.

În general, caisul are boli şi dăunători asemănători cu cei ai piersicului. Totuşi, se vor prezenta câteva boli şi dăunători consideraţi specifici şi mai frecvent întâlniţi în plantaţii. Boli Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerickii) se manifestă sub formă de pete brune-roşcate cu margini roşcate pe frunze, lăstari şi fructe. Frunzele cad, lăstarii se usucă, iar fructele au o slabă calitate.Monilioza (Monilinia laxa) se manifestă pe frunze, pe vârfurile lăstarilor tineri şi pe fructe. Produce uscarea lăstarilor, mumifierea fructelor. Florile, chiar şi ramurile atacate se usucă, iar la baza lor apar scurgeri cleioase. Boala se extinde mult în anii ploioşi. Făinarea (Podosphaera tridactila) atacă frunzele şi chiar lăstarii tineri şi se prezintă sub formă de pete albe cenuşii pâsloase care se extind diminuând intensitatea fotosintezei. Pieirea prematură a caisului (apoplexia caisului), este de fapt rezultatul unui cumul de factori biotici şi abiotici. Simptomele apar sub formă de plăgi pe tulpină, scurgeri gomoase,îngălbenirea, răsucirea şi căderea frunzelor, creşteri reduse ale lăstarilor. Un rol hotărâtor în declanşarea bolii îl au oscilaţiile de temperatură din iarnă, geruri de revenire, răni mari pe tulpină sau la baza ramurilor de schelet, epuizare după recolte prea mari nesuplinite de fertilizări corespunzătoare, solurile grele şi reci cu exces de apă, secete excesive, fertilizări exagerate cu azot care duc la prelungirea perioadei de creştere şi coacere incompletă a lemnului. Pieirea caisului poate fi cauzată şi de unele bacterii (Bacterium armeniaca), sau de unele ciuperci parazite ce se instalează pe pomii epuizaţi, sau de atacul masiv al unor insecte (Cariulnegru). Alte boli specifice caisului mai sunt: Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) care atacă rădăcinile provocând tumori lemnoase, putregaiul alb sau putregaiul fibros al rădăcinilor, care pot produce putrezirea rădăcinilor în special la pomii tineri.

Dăunători

Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi sunt: Gărgăriţa fructelor sau viermele fructelor (Rhynchites bacchus), care depune ouă în fructele aflate în creştere, iar din ouă ies larve ce se hrănesc cu pulpa fructului şi a sâmburelui provocând căderea prematură. Are o generaţie pe an şi iernează ca adult. Cariul scoarţei şi cariul negru, care atacă ramurile debilitându-le până la uscare, gărgăriţa mugurilor, care provoacă diminuarea mugurilor abia deschişi, păduchele din San Jose, păianjeni, afide.

Fertilizarea caisului este foarte importantă, acesta necesitând soluri fertile. În plantaţiile tinere se recomandă aplicarea anuală a unor doze de 60 kg N, 40 kg P, 50 kg K s.a./ha. În livezile pe rod se recomandă doze anuale de 100 kg N, 50 kg P, 120 kg K,s.a./ha, asociate cu 30 – 40 t/ha de gunoi, la 3 ani. Se pot aplica doze suplimentare de fertilizare foliară sau fertirigare care aduc sporuri semnificative de producţie (în special pentru calitatea fructelor). Dozele pentru fertilizare sunt desigur orientative, ele se adaptează în funcţie de analiza agrochimică a solului respectiv şi de diagnoza foliară.

Irigarea caisului este obligatorie ţinând cont şi de faptul că acesta este cantonat în zone unde precipitaţiile sunt reduse. Deşi este o specie rezistentă la secetă, caisul are un consum mare de apă. Irigaţia aplicată corespunzător poate aduce sporuri de producţie de peste 50 %, (Ionescu, 1984).

Asigurarea unui regim hidric aproape de optim în sol necesită aplicarea unor norme de udare dese, dar cu cantităţi destul de mici de apă pentru a evita eventualul exces de umiditate ce ar apărea dacă intervin ploi mari.

Tăierile se recomandă să se aplice primăvara înaintea intrării în vegetaţie a pomilor. Tăierile de formare a coroanei trebuie să ţină seama de specificul caisului de a creşte intens în primii ani. Intervenţiile în coroană sunt mai mult pentru a direcţiona creşterile şi de a profita de ramurile anticipate ce ajută la formrea mai repede a coroanei. Formele de coroană recomandate pentru cais sunt Vasul ameliorat, Piramida etajată, iar în plantaţii de mare densitate Ypsilonul, Cordonul vertical, Palmeta cu braţe oblice. Tăierile de fructificare se aplică ramurilor de rod astfel: buchetele de mai epuizate se elimină înlocuindu-le cu altele tinere, ramurile mijlocii şi lungi degarnisite se scurtează, iar celelalte se răresc la 15 – 20 cm una de alta. Ramurile de semischelet de peste 4 – 5 ani

se scurtează sau se elimină înlocuindu-le cu altele tinere (fig. 11.12.). Tăierile

în uscat trebuie susţinute şi de tăieri în verde, arcuiri, palisări, pliviri de lăstari care stimulează fructificarea şi elimină creşterile inutile. Caisul răspunde favorabil la tăieri de regenerare parţială a coroanei care întineresc formaţiunile îmbătrânite sau epuizate

Lucrările solului. În primii 2 – 3 ani solul din livezile de cais se întreţine ca ogor lucrat pe toată suprafaţa, caisul necesitând soluri bine aerate în special în primii ani când creşte intens şi rădăcina. Se pot aplica şi culturi intercalate sau culturi care să fie încorporate în sol ca îngrăşământ verde. În livezile pe rod se recomandă sistemul de întreţinere a solului cu înierbarea intervalului dintre rândurile de pomi şi menţinerea sub rânduri a unei benzi de 1,2 – 1,6 m ca ogor lucrat sau erbicidat.

Recoltarea şi valorificarea fructelor

Recoltarea caiselor se face la maturarea de consum a acestora. Fiind fructe perisabile, culesul se face manual, cu multă grijă şi atenţie ca să nu fie lovite sau presate între ele. Nu se recoltează şi nu se ambalează în lăzi mari cu strat gros de fructe. Momentul declanşării recoltatului este atunci când pe fructe dispare nuanţa verzuie, iar pulpa este încă fermă. Sortarea pe calităţi seface în momentul recoltării, orice manipulare în plus poate deteriora calitatea şi rezistenţa şi aşa destul de scurtă (câteva zile) până la valorificarea lor. Pentru valorificarea industrială (gem, marmelade) caisele se pot recolta şi prin scuturare. Pentru o păstrare mai lungă (1 – 2 săptămâni), sau pentru transport pe distanţe mari până la pieţele de desfacere la export eventual, caisele se pot recolta cu 3 – 5 zile înaintea maturării de consum, dar fără pete verzui pe pieliţă şi se ţin la frig (1 – 2ºC).

NICOLAE TANASESCU
POMICULTURA PENTRU TOŢI



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *