CASTRAVETELE

Din cadrul acestei grupe fac parte următoarele specii: castravetele, pe­penele galben, pepenele verde, dovlecelul, dovlecelul patison, dovleacul comestibil, dovleacul pentru plăcintă, care aparţin familiei Cucurbitaceae şi a căror pondere în cultură şi importanță economică sunt diferite.

Sunt plante anuale, cu tulpini erbacee, târâtoare. Florile sunt unisexuat monoice, cu polenizare alogamă entomofilă. Pentru culturi forțate şi pro­tejate sunt create cultivare ginoice. Sunt pretenţioase şi foarte pretenţioase faţă de factorii căldură şi lumină. Tehnologia de cultură în câmp este simplă, dar în culturi forţate nece­sită îngrijiri speciale. în câmp, culturile se înfiinţează, în principal, prin se­mănat direct, dar şi prin răsad, iar culturile forţate şi protejate numai prin răsad.

CASTRAVETELE

Cucumis sativus L. – Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii

 Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere, solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai îndelungată de timp, valorificându-se atât pe piaţa internă cât şi la export. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic. În stare proaspătă, castraveţii se consumă simpli cu adaos de sare sau în diferite salate cu alte legume. Se prelucrează sub formă de tocană, ghiveci şi se conservă prin murat sau marinat, folosindu-se ca atare sau în diferite preparate. Valoarea alimentară a castraveţilor este redusă (19 calorii/100 g substanţă proaspătă), cu un conţinut scăzut de substanţă uscată 4-6%, ale cărei limite variază în funcţie de culti var, precum şi de mărimea fructelor la recoltare, cele tinere având valori mai ridicate. Fructele conţin în medie 0,7-1,1 % substanţe pectice, 0,44-0,57 % săruri minerale (în special potasiu, cu rol alcalinizant), vitamine (acid ascorbic, acid pantotenic, acid nicotinic, complexul B). Aroma specifică este dată de uleiurile eterice. Fructele conţin cucurbitacine care se găsesc în special în peduncul, migrând în fruct în condiţiile oscilaţiilor mari de temperatură, umiditate, deranjarea fizică a vrejurilor etc., dând gustul amar al acestora. Sucul de castraveţi are acţiune diuretică, ajută la creşterea părului şi tonificarea unghiilor. Combinat cu sucul de morcov are acţiune eficientă în tratarea reumatismului, iar cu cel de sfeclă roşie în reglarea presiunii arteriale şi la accelerarea metabolismului potasiului. Extractele din pulpă se utilizează la prepararea unor produse emoliente de întreţinere a tenului. Seminţele sunt folosite ca materie primă în industria farmaceutică pentru prepararea unor medicamente recomandate în tratarea bolilor de piele.

Origine şi răspândire

Castravetele îşi are originea în sudul Asiei (India, Indochina, China etc.) şi în sudul Africii, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură, datând de cca 3000 ani î.e.n. A fost cultivat de egipteni în Africa şi de către greci în Europa, trecând apoi în Imperiul Roman. În secolul al IX-lea este cultivat de către francezi şi spanioli, iar în secolul XIII de către englezi, ca apoi să se extindă la alte popoare, în special din sudul şi sud-estul Europei. Arealul de cultură s-a extins pe toate meridianele globului, până la latitudinea de 61-62°, ocupând o suprafaţă de 1,5 mii. ha şi realizând producţii de 26,5 mii. tone (FAO, 1998). Ţări mari cultivatoare de castraveţi în Europa sunt: Rusia, Polonia, Moldova, Ungaria, Bulgaria, Spania şi România. În România, castravetele se cultivă aproape în toate judeţele ţării, dar cele mai bune condiţii sunt întâlnite în sud, sud-est, sud-vest şi vest, pe o suprafaţă de 8.000 ha, ceea ce reprezintă 2-3 % din total suprafaţă legumicolă (Scurtu I., 1998), iar în sere, în funcţie de ciclul de cultură practicat, ocupă locul I sau II. Zonele specializate în cultura castraveţilor în câmp sunt în vestul ţării (Arad, Timişoara, Oradea), centrul Transilvaniei (Cluj, Târgu Mureş), sudul Olteniei şi sud-estul Moldovei.

Particularităţi botanice şi biologice

Castravetele este o plantă anuală, cu un sistem radicular slab dezvoltat şi cu tendinţa de creştere spre suprafaţa solului, având cerinţe deosebite faţă de aer. Masa mare de rădăcini se dezvoltă la 20-30 cm adâncime în sol, astfel explicând cerinţele mari ale speciei faţă de umiditate şi aer în stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie. Rădăcinile se refac greu dacă sunt rănite, plantele suportând mai greu transplantarea.

Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, foarte fragilă când este tânără, devenind viguroasă şi parţial lemnificată pe măsură ce se maturează. Are o lungime de 2,5-3,0 m, este pubescentă şi prevăzută cu câr­cei ce ajută la agăţare. În contact cu solul, tulpina emite uşor rădăcini adventive, aspect important pentru formele de cultură cu dirijarea tulpinilor pe orizontală (câmp, răsadniţe), dând posibilitatea plantelor de a se aprovi­ziona suplimentar cu apă şi săruri minerale. Rădăcinile şi tulpinile nu tre­buie deranjate în timpul efectuării lucrărilor de îngrijire, deoarece se dimi­nuează cantitatea şi calitatea producţiilor. Lăstarii apar după 20-30 zile de la semănat, iar prin ciupirea repetată a vârfurilor de creştere apar ramificaţii de ordin superior, pe care sc for­mează mai multe flori femele.

Frunzele sunt mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern şi acope­rite cu perişori glandulari, aspri. Rănirea frunzelor, strivirea şi răsucirea lor, precum şi a lăstarilor tineri determină apariţia gustului amar în fructe, prin sintetizarea şi migrarea cucurbitacinei.

în sere, raportul dintre partea aeriană şi rădăcini este de 200:1

Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3-5 la un loc, la subsuoara frunzelor, sunt gamopetale, cu corola de culoare galbenă şi în formă de pâlnie. Florile femele au ovarul inferior cc are forma viitorului fruct, iar cele mascule sunt pedunculate, cu corola mai marc, apar întotdeauna înain­tea celor femele şi în număr mai mare pe tulpina principală. Raportul dintre florile femele şi cele mascule variază în funcţie de mai mulţi factori (Bălaşa M., 1973):

  • vârsta plantei – raportul scade de la 1:10 la 1:3 pe măsura creşterii vegetative;
  • ordinul ramificaţiilor tulpinii – în raport de total flori pe plantă, pro­porţia de flori femele creşte de la 8% pe tulpina principală, la 40% pe ra­mificaţii de ordinul IE;
  • condiţiile de mediu – concentraţiile mai mari de CO şi CO² sporesc numărul de flori femele sau chiar numai apariţia acestora; tratarea plante­lor în plină vegetaţie cu temperaturi mai scăzute sporeşte numărul florilor femele; durata de iluminare zilnică, dirijarea regimului de nutriţie, seceta sporesc numărul de flori mascule;
  • tipul cultivarului – soiurile obişnuite, cu înflorire mixtă, formează pe plantă atât flori femele cât şi mascule; hibrizii partenocarpici formează alături de florile femele şi flori mascule dar sterile. Nu are loc polenizarea şi fecundarea, fructele obţinute simt partcnocarpice; hibrizii ginoici formea­ză numai flori femele, în special pe tulpină, iar fructele se obţin parteno- carpic (fără seminţe); Polenizarea este alogamă, entomofilă, mai rar anemofilă, iar în cazul unei polenizări incomplete fructele se deformează.

Fructul este o melonidă, alungită, de forme, dimensiuni şi culori dife­rite în funcţie de cultivar, prevăzut cu ridicături semisferice (broboane) care uneori au perişori. Fructele au 3-5 loji ce conţin seminţe. De la înflorire la maturitate tehnică, fructele se dezvoltă în 4-12 zile în ca­zul soiurilor şi hibrizilor tip cornichon şi în 12-32 zile la hibrizii cu fructe lungi, iar până la maturitatea fiziologică durează 35-45 zile.

Seminţele sunt turtite, alungit ovoide, înguste spre ambele extremităţi, de culoare albă-gălbuie şi sunt mai bine dezvoltate la baza fructului. Facul­tatea germinativă este de 70-90% şi se păstrează 5-6 ani. În cultură rezul­tate bune se obţin prin folosirea seminţelor după 2-3 ani, dar prin tratare timp de 2-3 ore, cu temperaturi de 60-70°C se pot utiliza cu bune rezultate şi în primul an după producerea lor. O metodă ecologică de stimulare a germinării seminţelor este expunerea acestora în atmosferă aeroionizată artificial. Aplicarea tratamentului cu ioni negativi (18.000-20.000 ioni/cm3) timp de 3 ore poate determina creşterea cu 30% a emergenţei (Ciofu Ruxandra, Petra O., Enache L., Dobrin Elena, 2002).

Exigenţe ecologice

Căldura – este unul din factorii de primă condiţie pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice şi obţinerea de producţii la nivelul poten­ţialului productiv al cultivarelor. Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28°C, cu o medie în 24 ore (zi şi noapte) mai mare de 15°C pe întreaga perioadă de vegetaţie (în culturile din câmp). În funcţie de faza de vegetaţie, temperatura optimă se situează la nivelul valorii de 25± 7°C. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15-16°C (Bălaşa M., 1973). Ţinute înainte de semănat timp de 24 ore la o temperatură de -4°C, pot să înceapă germinaţia la 10°C, grăbindu-se astfel şi ritmul de creştere şi fructificare al plantelor. Nivelul maxim de suportabilitate este de 30-35°C, peste aceste valori plantele îşi diminuează sau chiar îşi încetinesc creşterea, aceleaşi aspecte se manifestă şi în cazul valorilor de sub 15°C. Prin menţinerea îndelungată a temperaturilor la 12-13°C plantele pier. Suma gradelor de temperatură activă este de 800-1000°C până la ma­turitatea de consum şi de 1500°C până la cea fiziologică. în sol, temperatura trebuie menţinută cu 2-3°C mai mare decât cea a acrului, pentru o cât mai bună vegetaţie.

Lumina cu o intensitate de 12.000-15.000 lucşi, influenţează favorabil procesele fiziologice, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină) dar de intensitate ridicată. O intensitate şi durată mare de iluminare grăbesc procesul de îmbătrânire şi slăbesc potenţialul de rodire (Voican V., 1980), iar insuficienţa luminii determină alungirea plantelor şi reduce capacitatea de fructificare. Prezenţa radiaţiilor din domeniul spectral albastru-violet stimulează dezvoltarea generală a castraveţilor şi diferenţierea timpurie a florilor femele, în special în condiţii de zi scurtă (Butnariu H. şi colab., 1990). Datorită transparenţei selective a peliculei de plastic pentru radiaţiile cu lungime mică de undă, albastru-violet, castraveţii se comportă în mod deosebit în culturile din solarii. Hibrizii de castraveţi destinaţi culturilor din sere sunt obţinuţi pentru a vegeta bine în condiţii de lumină mai scăzută.

Umiditatea, atât din sol cât şi cea din aer trebuie menţinută la nivelurile cerute de plante, pe faze de vegetaţie, insuficienţa ducând la oprirea creşterii, apariţia unui număr mai mare de flori mascule, deformarea fructelor şi apariţia gustului amar al acestora. Nivelul optim în sol trebuie menţinut la 75-80 % din I.U.A. şi de 85- 90 % în aer. La o umiditate mai mare în sol, asociată cu o temperatură ce scade sub 10°C, absorbţia la nivelul sistemului radicular nu are loc şi apare seceta fiziologică.

Aerul prezintă o importanţă deosebită pentru castraveţi, atât în sol cât şi în atmosferă, fapt pentru care culturile din câmp şi, în special, cele timpurii se recomandă a se efectua între perdele de plante cu port înalt. Prin mişcarea şi deranjarea vrejurilor plantelor de către curenţii puternici de aer este încetinită creşterea acestora, fructele se deformează şi apare gustul amar. Rădăcinile plantelor sunt deosebit de sensibile la lipsa aerului din sol, fapt ce influenţează dezvoltarea lor în stratul superficial şi, ca atare, solul trebuie menţinut în permanenţă afanat în vederea aerisirii. Trebuie evitată tasarea solului, iar praşilele se fac superficial. Castravetele reacţionează bine la creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din aer, realizând o intensificare a procesului de asimilaţie (la care participă direct). Concentraţii de până la 0,6%, determină grăbirea ritmului de creştere şi obţinerea de sporuri de producţii. Indrea D., 1992, men-ţionează că la o suplimentare a concentraţiei de CO², timp de 6 ore zilnic, s-au obţinut la castraveţi sporuri de producţie de 30%. Terenurile trebuie să fie plane, bine însorite, cu posibilităţi permanente de irigare şi cu protejare naturală sau artificială faţă de vânturi şi curenţi reci de aer.

Solurile pe care se cultivă castraveţii trebuie să fie uşoare, afânate, permeabile, bogate în humus, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6,5-7,5), cu o textură luto-nisipoasă şi structură granulată. Cele cu exces de umiditate, grele, impermeabile, precum şi cele nisipoase, cu capacitate redusă de menţinere a apei sunt contraindicate.

Elementele nutritive trebuie să fie prezente în sol în cantităţi mari şi în forme uşor asimilabile, deşi nevoile plantelor de castraveţi sunt mai reduse.

Reacţionează foarte bine, chiar în primul an de cultură, la îngrăşarea organică, 20-40 t/ha, în funcţie de gradul de descompunere a gunoiului (mraniţă, semidescompus sau proaspăt). Dacă fertilizarea organică s-a aplicat la planta premergătoare, ea nu mai este necesară în anul de cultură. Fertilizarea chimică trebuie să se aplice echilibrat, deoarece castraveţii sunt sensibili la concentraţii prea ridicate ale soluţiei solului. Pentru o tonă de fructe se consideră că se consumă: 2 kg N; 1,5 kg P2O5; 4 kg K2O; 2,0 kg CaO; 0,5 kg MgO. Trebuie evitate îngrăşămintele cu clor şi amendamentele calcaroase, la care castraveţii prezintă o sensibilitate ridicată.

Cultivare. Pentru cultura castraveţilor se recomandă numeroase culti-vare care se grupează după sistemul de cultură, tipul fructului şi perioada de vegetaţie.

Pentru culturi în câmp, solarii şi adăposturi:

  • cu fructe tip cornichon:
  • timpurii: Regal F1, Adonis, Mathilde, Marinda, Cornişa, Mondial, Obelisc, Parker F1, Premier F1 Cornichon;
  • semitimpurii: Asterix F1, Levina F1, Comibac F1, Record, Rita F1, Octopus F1
  • semitârzii: Alibi F1, Meresto F1, Royal F1
  • cu fructe semilungi:
  • timpurii: Topaz, Magic;
  • semitârzii: Astreea F1, Select

Hibrizi pentru culturi în sere

  • cu fructe lungi:
  • timpurii: Famosa, Floriade, Farbio, Tyria, Preferex, Pyralis, Sombrero, Nevada, Pedroso;
  • semitimpurii: Elka, Fitness, Kamaron, Dalibor, Favorit;
  • semitârzii: Mustang;
  • cu fructe semilungi: Jazzer, Astreea;
  • cu fructe tip cornichon :
  • timpurii: Meteor, Pasadena, Pasamonte, Ophix, Selena, Bianca, Crispina, Mathilde;
  • semitimpurii: Campion.
  • Pentru culturi în răsadniţe: De Arad, Delicates, Cornichon, Vert petite de Paris.

VA CONTINUA….



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *