Gutuiul

Gutuiul

Originea şi arealul de cultură

Gutuiul îşi are originea în regiunea Mării Caspice, nordul Iranului, Asia Mică, Asia Centrală, în jurul Munţilor Caucaz. În aceste zone, gutuiul este cunoscut încă din antichitate şi se găseşte şi astăzi în stare sălbatică şi cultivat. Primii europeni care l-au luat în cultură au fost cretanii, găsindu-se dovezi în scrierile greceşti din anul 650 î.Hr., care argumentează că pe insula Creta gutuiul a fost cultivat pentru prima dată, în oraşul Cydon, de unde îi provine şi numele botanic al acestei specii (Cydonia). Apoi, din Grecia, cultura lui s-a răspândit şi în Italia, Franţa, Spania, Portugalia.
Gutuiul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoidaee, genul Cydonia cu specia Cydonia oblonga din care provin toate soiurile de gutui cunoscute. Limita nordic ă a favorabilităţii culturii gutuiului este Tokio, sudul Munţilor Himalaia, oraşele Taşkent, Kiev, Berlin, iar în continentul American cei mai mulţi gutui se găsesc în S.U.A.

Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi)

Se cunoaşte o singură specie a genului Cydonia, specia Cydonia oblonga, gutuiul obişnuit.
Portaltoii gutuiului sunt gutuii selecţionaţi în acest scop ca uniformitate de creştere şi înmulţiţi vegetativ prin marcotaj sau butăşire, sau înmulţiţi prin seminţe. În prezent, în pepiniere, la altoire se folosesc numai portaltoi vegetativi pentru evitarea neuniformităţii plantaţiilor şi a lipsei compatibilităţii între anumite soiuri. Aceşti portaltoi sunt cei din grupa A, amintiţi la specia păr şi portaltoiul BN 70, obţinut la Bistriţa-Năsăud. În mod izolat, gutuiul se mai poate altoi şi pe păducel, în cazul în care este plantat pe soluri pietroase, sărace, cu pante mari.
Soiuri de gutui. În colecţii sunt peste 30 de soiuri locale şi străine şi tot atâtea biotipuri de gutui. În continuare se vor enumera câteva soiuri mai importante, cu pondere mare în cultură sau recomandate pentru extindere.
Aromate, este o selecţie a soiului Bereczki, clona 150, omologat în 1982. Pomul este de vigoare supramijlocie, având coroană invers piramidală, rezistent la ger şi relativ rezistent la Monilie. Fructul este piriform mijlociu ca mărime (300 g), galben-limoniu specific, cu pieliţa groasă şi lucioasă acoperit ă cu puf fin. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce acidulată şi foarte aromată. Se poate consuma din octombrie până în ianuarie.
Aurii, este tot o selecţie din soiul Bereczki, clona 300, omologat în 1982. Pomul este mijlociu ca vigoare, globulos, cu unghiuri mari de ramificare în coroană, destul de rezistent la ger. Fructele sunt foarte mari (400-450 g), rotund-piriforme, cu coaste şi suprafaţă vălurată, asimetrice şi culoare specifică. Gustul este crocant, uşor astringent, dulce-acrişor cu aromă fină. Se consumă din octombrie până în ianuarie.
Moldoveneşti, este o selecţie din zona colinară a Moldovei şi a fost omologat ca soi în 1982. Pomul este de talie mică, cu coroană globuloasă, turtită, cu fructe mijlocii ca mărime (250-300g), de formă rotunjită şi coaste largi spre extremităţi. Pulpa este galbenă, consistentă, crocantă, semizemoasă, puţin înecăcioasă, dulce-acidulată şi uşor aromată. Se pot consuma din octombrie şi până la sfârşit de ianuarie.
Bereczki. Soi de origine maghiară foarte mult răspândit în cultură, cu pomi viguroşi, coroană invers-piramidală, rustici şi productivi. Fructele sunt mari (400 g), piriforme, cu proeminenţe caracteristice pe suprafaţă. Pulpa este gălbuie, crocantă, suculentă, potrivit de acidulată, cu puţine sclereide şi aromată. Se consumă din octombrie până la sfârşit de ianuarie.
De Constantinopol. Soi introdus la noi din Turcia şi înmulţit prin drajoni în toate zonele de cultură din ţară. Pomul este viguros, cu coroană sferică, rezistent la secetă, dar sensibil la ger. Fructele sunt mari (400 g), maliforme, cu 5 coaste largi. Pulpa este gălbuie, tare, semi-suculentă, dulce- acidulată şi puţin aromată. Se consumă până în ianuarie.
Champion (Campion), soi de origine americană, răspândit la noi în ţară în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea. Pomul este viguros, cu coroană globuloasă, intră mai târziu pe rod, dar este productiv, sensibil la boli şi dăunători. Fructele sunt mari (peste 400 g), piriforme, cu pulpa gălbuie (ca lămâia), cu gust plăcut, echilibrat şi cu rezistenţă mai mică la păstrare.
De Portugalia. Originar din Peninsula Iberică, a fost răspândit mai mult în Muntenia şi Dobrogea. Pomii sunt de talia mare, cu coroană invers- piramidală, precoci şi productivi, nepretenţioşi la climă şi sol, dar sensibili la unele boli. Fructele sunt mari, piriforme, cu coaste largi de culoare galben- aurie, lucioasă. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce-acidulată, uşor astringentă, semifină. Se consumă până în ianuarie.
De Huşi este un soi local, din dealurile Moldovei, unde este şi mai răspândit în cultură. Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv şi rezistent la secetă şi ger, dar sensibil la unele boli specifice. Fructele sunt mijlocii (200-300 g), maliforme, cu coaste largi, pulpă galben-pai, suculentă, cu gust plăcut, aproape fără sclereide. Se consumă până în ianuarie. Alte soiuri de gutui cu calităţi şi perspective de extindere în cultură: Leskowatz, De Moşna.

Particularităţi de creştere şi fructificare

Din punct de vedere morfologic specia Cydonia oblonga se caracterizează printr-un sistem radicular fibros, destul de superficial în sol, majoritatea rădăcinilor aflându-se între 20 şi 60 cm adâncime, puţine rădăcini pătrunzând la peste 1 m.

Creşterea rădăcinii începe la temperatura de 3°C în sol şi continuă până toamna, când temperatura scade la 2 – 3°C. Gutuiul poate fi cultivat ca pom (cu o tulpină) sau ca arbustoid (cu mai multe tulpini). Pomii ating 3 – 4 m înălţime şi chiar mai mult, în funcţie de vigoarea soiului sau portaltoiului respectiv. Forma naturală a coroanei este de obicei globuloasă sau invers piramidală.

Lăstarii sunt tomentoşi, cu frunze mari, ovate, pubescente. Florile sunt hermafrodite, mari, solitare şi apar în vârful lăstarilor scurţi ce se dezvoltă din mugurii micşti. Gutuiul înfloreşte târziu (în mai), după măr, iar majoritatea soiurilor sunt autofertile, cu potenţial productiv ridicat (25-40 t/ha), relativ constant şi precoci (rodesc de la 3 ani). Pe ramurile de schelet şi semischelet se formează ramuri de rod lungi asemănătoare cu cele de la măr şi ramuri scurte, burse. După 5 – 6 ani de producţie creşterile vegetative slăbesc în detrimentul fructificării pe ramuri scurte. Durata rentabilităţii unei plantaţii de gutui este de 20 – 25 de ani, cu toate că gutuiul trăieşte natural cu mult mai mult.

Particularităţi ecologice

Temperatura. Din grupa sămânţoaselor, gutuiul este cea mai sensibilă specie faţă de căldură, fiind mai sensibil la ger decât părul şi mărul. Gutuiul dă rezultate bune în regiuni cu veri călduroase şi ierni blânde, unde nu sunt frecvente îngheţuri de sub (- 20)°C, în locuri însorite şi adăpostite de curenţi reci. Este cel mai pretenţios la lumină dintre sămânţoase.

Solul. Gutuiul preferă solurile aluviale, calde, fertile, cu conţinut redus de calcar activ, iar pe solurile nisipoase devine mai precoce, dar trăieşte mai puţin.
Apa. Sensibilitatea gutuiului faţă de deficitul de apă este relativ mare având în vedere sistemul său radicular mai puţin profund. Deficitul prelungit de apă face ca fructele să fie cu mult mai mici, mai puţin gustoase şi cu mai multe sclereide.

Boli şi dăunători ai gutuiului

Gutuiul are o serie de boli şi dăunători comuni cu cei ai mărului şi părului cum sunt: viermele fructelor (Carpocapsa

pomonela), arsura bacteriană (Pseudomonas syringae şi Erwinia amylovora), monilia (Monilinia lindhartiana), pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri), făinarea (Podosphaera oxyacanthae), septorioză, afide, minatoare, defoliatoare. Acestea au aceleaşi caractere morfologice şi de dăunare descrise la speciile măr şi păr. Se prezintă totuşi câteva aspecte specifice la unele dintre bolile mai frecvente la gutui.
Mumifierea fructelor tinere (Monilinia lindhartiana) este cea mai păgubitoare boală a gutuiului în zonele sau anii ploio şi şi reci. Ciuperca atacă mai întâi frunzele sau florile sau lăstarii tineri, care se brunifică, apoi, dacă nu este tratată, boala se extinde pe fructe provocând mumifierea acestora.
Arsura bacteriană (Pseudomonas siringae şi Erwinia Amylovora) este produsă de bacterii şi se manifestă la început pe flori, lăstari tineri, pe ramuri şi apoi pe toată planta. Florile se brunifică, se ofilesc şi rămân pe pom, lăstarii capătă striuri brune, iar vărful acestora se îndoaie şi se ofileşte, în final se pot brunifica toate creşterile anuale, ramurile tinere şi apoi întreg pomul care se va usca.
Pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri) atacă frunzele prin apariţia unor pete brune care se extind rapid, iar frunzele se răsucesc şi cad. Mai rar, se poate extinde boala şi pe fructe, sau lăstari.
Viermele fructelor (Carpocapsa pomonela) este un dăunător care produce mari daune gutuiului prin larvele ce se dezvoltă în pulpa fructelor, depreciindu-le considerabil calitatea. În tabelul următor sunt redate tratamentele orientative de bază pentru plantaţiile de gutui.

Tratamente fitosanitare recomandate în livezile de gutui (ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratamentul/ fenofazaBoala şi dăunătorulProdusele pesticide recomandate
1. Umflarea mugurilor de rodForme hibernante de dăunătoriOleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox 2%, sau Oleodiazol 1,5%.
2. Faza de buton floral nedesfăcutMonilia, ErwiniaFungicid cupric: Kocide 0,3%, sau Champion, 0,3%, sau Alcupral 0,3%, sau Funguran 0,3%.
3. Deschiderea floriiMonilia, Erwinia, AntracnozăIdem cu tratamentul 2, dar cu alt produs cupric decât cel folosit anterior
4. Scuturarea petalelorMonilia, Erwinia Defoliatoare, AfideFungicid cupric + Zolone 0,2%, sau Sumi-alpha.0,05%, sau Faster 0,03%.
5.Creştere fructeVierme de fructe, Monilie, AntracnozăZolone 0,2%, Sumi-alpha 0,05%
6.După căderea frunzelorMonilia, ErwiniaFungicid cupric: Kocide 0,3%, sau Champion 0,3%, sau Alcupral 0,3%.

Particularităţi tehnologice

Aspecte referitoare la înfiinţarea livezilor au fost prezentate în Capitolul V şi acestea sunt valabile şi pentru gutui, cu respectarea unor particularit ăţi.
Alegerea terenului de plantare trebuie să ţină cont de cerinţele de sol şi climă specifice gutuiului, materialul săditor să fie uniform, autentic şi de aceeaşi provenienţă. Gutuiul se pretează atât pentru livezi de mică densitate (5 m /5 m), la soiuri viguroase ca Bereczki, Champion, sau de densitate medie (4 m /3,5 m), la soiuri ca De Portugalia, De Huşi, cât şi pentru livezi de mare densitate (3,3 m/2 m), cu soiuri ca Moldoveneşti, Aurii.
Soiurile de gutui fiind autofertile nu sunt necesare la plantare intercalări cu soiuri polenizatoare, totuşi este bine ca într-o livadă de mare suprafaţă să existe 2 – 3 soiuri. Pentru gutui formele de coroană mai potrivite ar fi vasul ameliorat, piramida întreruptă, sau tufa-vas. Plantarea se poate face toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. La pomii tineri se fac numai răriri în coroană, mai rar scurtări de ramuri. După formarea coroanelor, se aplică de regulă tăieri de scurtare şi regenerare a ramurilor de semischelet purtătoare de rod.

Pentru întreţinerea solului se recomandă o cultură cu înierbare pe intervalele dintre rândurile de pomi, iar sub rânduri să se menţină solul ca ogor prin lucrări mecanice sau erbicidări. Gutuiul consumă mai puţine îngrăşăminte decât mărul, dar este indicat să le primească mai des. În livezi tinere se pot aplica îngrăşăminte complexe în doze de: N 30, P 30, K 30 kg s.a. /ha, iar în livezi pe rod se recomandă doze de N 90, P 90, K 60 kg s.a. /ha, cu 20 – 30 t/ha gunoi de grajd la 3 ani.
Faţă de apă, gutuiul este mai sensibil decât mărul sau părul, având un sistem radicular mai superficial, rezistând mai puţin la stresul hidric, iar normele de udare trebuie să fie mai dese şi cu cantităţi mai mici de apă.

 

Recoltarea şi păstrarea fructelor

La cele mai multe soiuri de gutui fructele ajung destul de târziu la maturarea de recoltare şi de consum, în a doua jumătate a lunii octombrie. Fructele se recoltează când culoarea devine galbenă, caracteristică, iar puful de pe ele cade uşor. Se desprind cu mare atenţie de pe ramuri să nu se rupă vârfurile acestora care poartă mugurii micşti ce vor rodi anul următor. După recoltare, fructele destinate păstrării se aşează în lăzi şi se depozitează în beciuri sau magazii cu temperatură mai ridicată decât în depozitele de păstrare a merelor sau perelor. Gutuile se pot păstra astfel până la sfârşitul lunii ianuarie.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *