Mărul

Mărul

Mărul cultivat în zilele noastre (Malus domestica) face parte din grupa speciilor Sămânţoase şi este încadrat botanic în familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae, genul Malus. El provine din încrucişarea spontană (naturală) consecutivă în decursul timpului a mai multor specii de mă r să lbatic, existente mai întâi în centrul Asiei şi în Europa. Apoi, omul a selecţionat, a creat soiuri şi a răspândit mărul (astăzi există peste 10.000 de soiuri) pe toate continentele, în zona climatică temperată, unde este numărul unu între fructe şi unde găseşte condiţii favorabile de cultură, începând din sudul Norvegiei şi până în Guatemala (în emisfera nordică) şi din Argentina până în Australia (în emisfera sudică).  Dintre ţările mari cultivatoare de m ă r se amintesc în ordine descrescătoare a suprafeţelor: China, S.U.A, Germania, Turcia, Italia, Franţa, Rusia, India, Argentina, Chile, Brazilia, Spania, Africa de Sud, Canada, România. Mărul are, poate, cea mai complexă şi mai echilibrată compoziţie chimică dintre fructe (tabelul 10.1.), consumul de mere având efect terapeutic direct şi profilactic în afecţiuni ca: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, hepatită cronică, artrită, reumatism, constipaţie, insomnie etc.  Valoarea alimentară a merelor este deosebită şi are caracter dietetic în acelaşi timp. Glucidele totale şi cele simple, alături de să rurile minerale, asigură un gust plăcut şi reconfortant, echilibrând aciditatea sucului gastric şi stimulând funcţiile mineralizante. Vitaminele, enzimele şi hormonii stimulează funcţiile bioactive ale organismului. Substanţele pectice şi celuloza au rol laxativ, deconstipant, iar taninurile dezinfectează şi combat indigestiile. Mărul contribuie la  eliminarea acizilor urici, a colesterolului şi absoarbe unele toxine din organism. Se recomandă tuturor persoanelor să consume mere, inclusiv obezilor şi diabeticilor (anumite soiuri, ce conţin mai puţine zaharuri), dar sunt absolut necesare copiilor, bolnavilor, bătrânilor.  Merele se consumă în cea mai mare parte a anului în stare proaspătă, dar pot fi şi prelucrate ca suc, nectar, piure, compot, marmeladă, cidru, rachiu distilat, ca fructe deshidratate.

Particularităţi biologice

Deşi există şi pomi pe rădăcini proprii sau realtoiţi în coroană, baza biologică a culturii mă rului o constituie pomul altoit, produs al simbiozei dintre soi şi portaltoi.  Diversitatea de soiuri de mă r existente în cultură a fost creată în decursul timpului pornind de la speciile de mă r ce cresc spontan (mă rul pădureţ, pitic, siberian, chinezesc, caucazian, bacifer).  Soiurile au vigoare diferită în funcţie de originea lor, iar omul, pentru a realiza plantaţii uniforme şi cu pomi de vigoare mai redusă, a selecţionat tot din specia măr, portaltoii care se înmulţesc în pepinierele pomicole.  Mărul altoit are, deci, vigoare diferită în funcţie de tandemul soiportaltoi. Portaltoiul deţine un rol foarte important; de acesta depinde adaptarea la diferite tipuri de sol şi climă, intrarea pe rod, longevitatea pomilor, influenţând calitatea, cantitatea fructelor şi distanţele de plantare.  

 Portaltoii generativi (din sămânţă) ai mărului se folosesc din ce în ce mai puţin în toată lumea, datorită transmiterii unei vigori mari, neuniformităţii de creştere în livadă, obţinerii unor fructe mai mici şi mai puţin colorate.  Aceştia provin din seminţele unor soiuri autohtone, existente în fiecare ţară cultivatoare de măr şi se numesc portaltoi franc. (Ex. în România: Creţesc, Pătul, Maşanski, Vieşti şi altele).  Calităţile portaltoilor franc sunt acelea de a imprima soiurilor altoite o rezistenţă mai mare la ger şi la boli, o adaptabilitate mai bună la diferite soluri, având rădăcinile mai profunde şi o longevitate mai mare.  Ca portaltoi pentru măr se poate folosi şi mărul pădureţ (sălbatic), care creşte spontan în anumite păduri de foioase. Acesta este însă tot mai rar utilizat din aceleaşi considerente ca şi portaltoii franc, în plus întârzie şi mai mult intrarea pe rod (după 7 – 8 ani de la plantare).  În practica pomicolă se poate aplica altoirea cu intermediar (porţiune de portaltoi vegetativ) care reduce din vigoarea pomului, păstrând în acelaşi timp un sistem radicular profund). 

Portaltoii vegetativi (clonali), înmulţiţi prin marcotaj sau butăşire, sunt foarte mult întrebuinţaţi pentru că oferă o gamă largă de vigoare (de la tipuri pitice, până la tipuri foarte viguroase), putând fi plantaţi în diferite condiţii pedoclimatice şi pentru diferite sisteme de cultură, imprimând soiurilor precocitate de rodire (la 2 – 3 ani după plantare), uniformitate de creştere şi obţinerea de fructe mai mari şi mai colorate.  Dezavantajele portaltoilor vegetativi (în special cei de mică vigoare) sunt acelea de a scădea longevitatea pomilor, rezistenţa relativă la unele boli şi  dăunători, la secetă şi ger. Cea mai mare parte dintre portaltoii vegetativi au fost obţinuţi în Marea Britanie la East Malling şi Malling – Merton şi sunt notaţi cu iniţialele M sau MM, însoţite de un număr.  Câteva caracteristici ale unor portaltoi vegetativi ai mă rului sunt trecute în tabelul 10.2. 

Sortimentul de soiuri  Din bogata paletă de soiuri de măr existente, în nici o ţară din lume nu se cultivă pe scară largă decât 15 – 20 soiuri, multe altele fiind prezente doar în colecţii, în câmpuri experimentale, unde se folosesc pentru crearea de noi soiuri.  În ţările Uniunii Europene cele mai cultivate soiuri sunt: Golden delicious cu selecţiile sale, Red delicious cu selecţiile sale, Jonathan cu selecţiile sale, apoi Cocs’s orange, Belle de Boskoop, Renette de Canada, Granny Smith, Jonagold, Gala, Fuji, Braeburn, altoite în general pe portaltoi de tip M.

  În România, principalele soiuri de măr cultivate sau cu perspective de extindere sunt următoarele:

Soiuri de vară

Romus 1 obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1983, din seminţe hibride aduse din SUA. Pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la rapăn şi făinare, are fruct mijlociu (120 – 140 g), sferic, roşu, este de tip Jonathan, se coace după 10-15 iulie;

 Remus obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1994 din seminţe hibride, este un pom semiviguros, precoce, rezistent la rapăn, cu o producţie moderată (20 – 25 t/ha), fructe mijlocii (120 – 150 g), de culoare verde-roşcat cu dungi, pulpa albă, acidulată, răcoritoare, se coc la început de  iulie;

Romus 3 soi obţinut prin selecţie hibridă în SUA şi care s-a adaptat foarte bine în România. Pomul este de vigoare medie, rodeşte pe ramuri scurte, are producţie bună (30-40 t/ha), este rezistent la rapăn şi făinare, cu fruct mijlociu, roşu-aprins, atrăgător, gust echilibrat. Se coace la început de august, cel mai bun soi de vară cultivat de noi. -Aromat de vară, obţinut la Cluj (1966), prin hibridarea soiurilor Parmain d’or x Jonathan. Are vigoare mare, producţie bună (25-30 t/ha), este rezistent la boli, fructele sunt medii (120 – 140 g),  galben – verzui.

Romus 4 omologat la ICDP Piteşti în 1999, din Romus 3 x Prima. Vigoare mijlocie, precoce, rezistent la boli, moderat productiv, cu fruct mijlociu ca mă rime, verde–gălbui cu dungi roşii, având pulpă alb-gălbuie, fiind suculent, răcoritor. Se coace la sfârşitul lui august. Alte soiuri de vară mai puţin cultivate în România: NJR-68, Akane, James Grieve, Melba.

 Soiuri de toamnă

Prima obţinut în SUA prin încrucişarea mai multor soiuri, introdus la noi în ţară din 1970, este rezistent la boli, cu vigoare supramijlocie, fruct mediu ca mărime, sferic, roşu în mare parte, pulpa albă, fermă, cu gust bun. Se coace la început de septembrie.

Pionier omologat în 1983 la Voineşti-Dâmboviţa şi obţinut din încrucişarea soiurilor (Jonathan Χ Verzişoare) x Prima. Pomii au vigoare medie, rodesc pe ramuri scurte, au rezistenţă la boli, cu fructe sferic-turtite, roşii cu pulpă suculentă şi gust foarte bun. Se coace la început de septembrie.

Frumos de Voineşti soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea soiurilor Jonathan x Belle de Boskop şi omologat în 1967. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană deasă, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii spre mari (140-160g), sferice, galbene cu dungi roşcate purpurii, cu gust plăcut dulce-aromat. Perioada de maturare începe în septembrie şi se poate păstra până la sărbătorile de iarnă. Parmen D ׳ or (Parmen auriu) soi obţinut în Anglia în 1802, de origine necunoscută. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană piramidală, sensibil la rapăn şi la viermele merelor. Fructele sunt verzigălbui, cu gust dulce-acidulat, aurii la coacerea deplină şi care se păstrează bine până în ianuarie.  Alte soiuri româneşti de măr de toamnă, cu arie de cultură mai restrânsă la noi sunt: Aredelean, Vionea, Rădăşeni, Fălticeni.  

Soiuri de iarnă

Golden delicious (Delicios auriu) soi obţinut în SUA în 1916 din seminţe selecţionate. Pomii au vigoare mijlocie, sunt precoci şi productivi, cu adaptabilitate mare la mediu. Se comportă bine în livezi de mare densitate, cât şi în grădini izolate. Este rezistent la făinare, dar sensibil la rapăn.  Fructele sunt mari (150-170 g), galbene, dulci-aromate, rezistente la păstrare (până în primăvară), dacă este ţinut în condiţii corespunzătoare. În prezent, soiul Golden s-a extins mult în cultură în ţara noastră, mai puţin unele clone ale sale care sunt foarte valoroase. O mutaţie valoroasă a soiului Golden delicious obţinută tot în SUA este Golden spur care are vigoare mai redusă, rodeşte pe ramuri scurte, este foarte precoce dar cu tendinţă de alternanţă în rodire, ca şi Deliciosul auriu. Fructele sunt asemănătoare celor de tip Golden şi se pă strează până în primăvară.

Generos este un soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişarea mai multor soiuri: (Parmen x M. Kaido) x Jonathan x H 53-39-2 x Frumos de Voineşti. Omologat în 1983, soiul are pomi de vigoare mijlocie, rodesc pe ramuri scurte, cu tendinţă de degarnisire. Este rezistent la boli, cu fructe mari (160-180 g), sferice cu pieliţa cerată, lucioasă de culoare gălbuie spre roşu deschis pe partea însorită, foarte aspectoase, cu pulpa densă şi gust plăcut.  În condiţii corespunzătoare se pot păstra toată iarna.

Starkrimson soi creat în SUA în 1956 ca o mutaţie a soiului Starking. Pomii au vigoare mijlocie, cu ramuri scurte de rod, de tip spur, se pretează la plantaţii dense, fiind foarte sensibili la rapăn şi la păianjenul roşu.  Este productiv, cu fructe mijlocii ca mă rime, tronconice, cu pieliţa cerată, lucioasă, roşie închisă cu lenticele. Pulpa este gă lbuie, puţin densă, dulce, uşor aromată. Se poate consuma din toamnă şi până în primăvară dacă este păstrat în condiţii bune, dar datorită sensibilităţilor amintite se cultivă din ce în ce mai puţin.

Jonathan, soi vechi, creat în 1880 în SUA şi care s-a răspândit mult şi la noi în cultură şi a fost foarte apreciat datorită calităţilor sale gustative deosebite. Pomii au vigoare medie, coroană largă, piramidală, relativ productivi şi precoci, fiind însă sensibili la f ă inare, dar cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu. Fructele sunt mijlocii-mari, roşii-aprins, atrăgătoare şi cu gust armonios, dar sensibile la pătarea neagră ce provoacă mari pierderi în depozit. În prezent soiul Jonathan pierde teren în cultivare în favoarea altor soiuri sau selecţii ale sale (Jonared, New-Red Jonathan, RedJonathan, Jonagold, mai rezistente la păstrare.

Florina soi creat în Franţa din genitorii Jonathan x H 621-1. Este un soi de vigoare mare, cu coroană largă, rezistent la boli, cu o producţie relativ constantă (35-45 t/ha). Fructele sunt mijlocii (140-160 g), uşor tronconice, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu-oranj, punctată cu alb. Pulpa fructului este fermă, suculentă, cu aromă specifică şi gust bun. Perioada de consum durează din noiembrie şi până în aprilie dacă are condiţii corespunzătoare de păstrare.

Delicios de Voineşti soi obţinut la Voineşti din încrucişarea soiurilor Golden delicious x Creţesc. Pomii ce aparţin acestui soi sunt destul de viguroşi cu coroană globuloasă, productivi şi precoci, dar sensibili la rapăn. Fructele sunt mijlocii ca mă rime, sferic-turtite, gă lbui cu roşu carmin pe partea însorită, pulpa este crem la culoare, densă, crocantă, cu gust dulce aromat. Se coace din noiembrie şi rezistă la păstrare până la sfârşitul iernii. Alături de Florina şi Starkrimson, Deliciosul de Voineşti are fructele mai puţin acidulate faţă de celelalte soiuri de măr.

Idared, soi obţinut în SUA prin încrucişarea dintre Jonathan şi Wagner, a fost introdus în cultură din 1942, iar în România a fost autorizat în 1979 şi s-a extins mult în cultură în special în ultimii ani. Pomii sunt de vigoare mijlocie, precoci şi foarte productivi (40-50 t/ha), sensibili la făinare şi mai puţin sensibili la rapăn. Fructele sunt mari (170-180 g), sferice, uşor aplatizate, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu pe jumătate din suprafaţă, cu gust acidulat, crocant şi răcoritor. Este considerat soiul cu cea mai bună capacitate de păstrare, reuşind să reziste în depozite până la sfârşitul primăverii.

Mutsu, soi creat în Japonia prin hibridarea soiului Golden delicious şi Indo, în 1949. Pomii au vigoare mare, cu coroană globuloasă, sensibili la rapăn şi cu tendinţă de alternanţă în rodire. Fructele sunt însă foarte mari (180-220 g), asemănătoare cu cele de Golden, cu pieliţa cerată şi pulpa densă, crocantă, uşor acidulată şi aromată. Are o perioadă de consum foarte lungă, din noiembrie până în mai, dacă este bine păstrat.  Dintre soiurile de iarnă cu o pondere mai mică în pomicultura din România amintim: Roşu de Cluj, De Kalter, Wagner, Grany Smith, Auriu de Bistriţa, Poiana, Delia, Frumos de Boskoop.

Soiuri de perspectivă

Elstar soi obţinut în Olanda din combinaţia Golden x Ingrit Marie, cu pomi de talie mijlocie, pretabili pentru livezi intensive. Fructul este galben cu oranj pe partea însorită, mediu ca mărime, cu gust echilibrat dulce-acrişor, păstrându-se bine peste iarnă.

Braeburn soi obţinut în Noua Zeelandă din seminţe liber fecundate. Pomii acestui soi sunt de vigoare mijlocie, precoci, productivi şi destul de rezistenţi la boli. Fructele sunt mijlocii-mari, de culoare verde-gălbui cu roşupal pe partea însorită şi cu puncte albicioase. Pulpa fructului este crocantă, suculentă, uşor acidulată, cu gust bun şi cu rezistenţă la păstrare.

Gala, soi creat tot în Noua Zeelandă din Golden delicious x Cox orange, are pomi cu coroană medie ca vigoare, globuloasă, destul de productivi şi precoci. Fructele sunt de mărime medie, galbene-verzui cu dungi roşii, pulpa alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce-acrişoară şi puţin aromată.

Jonagold soi creat din Jonathan x Golden delicious, în SUA. Deşi este relativ vechi în lume şi foarte valoros, este puţin cultivat în România. Pomii au vigoare mijlocie-mare, coroana globuloasă, au o productivitate bună şi alternanţă redusă, sunt rezistenţi la rapăn. Fructele sunt mari, sferic-turtite, de culoare gălbuie acoperite cu roşu-pal dungat, foarte aspectuoase.  Gustul este echilibrat, uşor aromat şi suculent, foarte apreciat. Rezistă la păstrare până la mijlocul primăverii.

Mărul de tip columnar, are pomul reprezentat de o tulpină subţire (vargă), fără ramificaţii (ramuri) laterale şi cu înălţime redusă. Fructifică pe formaţiuni scurte aflate pe tulpină. Pomii columnari se pretează foarte bine la plantaţii de mare densitate (15000-20000 pomi/ha) şi pot realiza producţii de 70-80 t/ha, dar rodesc odată la doi ani. Colecţii cuprinzătoare de soiuri de măr se află la Piteşti-Mărăcineni şi Voineşti-Dâmboviţa, iar contribuţii importante la îmbogăţirea sortimentului au avut Branişte (2003), Cociu şi Branişte (1992), Şerboiu (1990).

Particularităţi de creştere şi fructificare

Creşterea

Combinaţia dintre soi şi portaltoi realizează pomi cu caracteristici morfologice foarte diferite. Sistemul radicular al mă rului este în general destul de superficial şi diferă, în special, în funcţie de portaltoi. Portaltoii franc şi cei vegetativi mai viguroşi dezvoltă o rădăcină ramificată şi profundă (80-90% din masa rădăcinilor se află între 20 şi 60 cm).  Portaltoii vegetativi de mică vigoare (M 27, M 9, M 26) îşi plasează majoritatea rădăcinilor între 10 şi 40 cm adâncime. Mărul poate avea, însă, câteva ramificaţii ale rădăcinii care pătrund mult mai adânc în sol, în funcţie şi de textura şi gradul de compactare a solului.  Rădăcina mărului începe să crească la 1,5 – 2ºC, creşterea este maximă la 18 – 25ºC şi se blochează la peste 30 – 32ºC în sol. Absorbţia şi respiraţia rădăcinilor urmează şi ele aproximativ aceleaşi praguri termice. În lateral, rădăcina mărului depăşeşte proiecţia coroanei pe sol de 1,5 – 2 ori.  Tulpina se caracterizează prin forma coroanei, vigoarea ei, gradul de ramificare şi tipul de fructificare (ramuri de rod).  Coroana m ă rului este globuloasă (la Jonathan), piramidală (la Parmen), plângătoare (la Grany Smith), sferic-turtită (la Cox orange), dar prin diferite sisteme de tăiere, la care mărul răspunde foarte bine, se poate da coroanei o multitudine de forme. Vigoarea trunchiului şi a coroanei pomului sunt date în primul rând de vigoarea portaltoiului, apoi a soiului. Pentru acelaşi soi, portaltoiul M27 poate reduce vigoarea coroanei de 3-4 ori faţă de portaltoiul franc, ajungându-se astfel la pomi de 2 – 2,5 m înălţime, cu un diametru al coroanei de 1,5 – 2 m, comparativ cu pomii de 4 – 7 m înălţime altoiţi pe franc, combinaţie ce nu se mai recomandă în tehnologiile moderne. Ramurile de rod, la mă r, sunt ramificaţii ale coroanei purtătoare de muguri micşti. După modul de ramificare şi după dominanţa unor tipuri de fructificare, soiurile de măr se pot împărţi în două grupe:

Grupa soiurilor spur ( Golden-spur, Starkrimson, Yellow-spur, Wagener, Generos), cu ramificaţii scurte garnisite cu formaţiuni fructifere tot scurte numite ţepuşe; (mai rar nuieluşe sau mlădiţe), inserate pe ramurile de schelet sau semischelet, ţepuşe care formează mai întâi burse şi apoi, după mai mulţi ani, vetre de rod. Coroana pomilor este mai puţin ramificată, mai strânsă, dar internodurile sunt mai scurte şi astfel frunzişul este mai bogat. Aceste soiuri sunt preferate de pomicultori pentru volumul redus de tă ieri, fructificare abundentă, cu densitate mai mare de pomi la hectar, eficienţă şi uşurinţă în aplicarea tratamentelor fitosanitare.

Grupa soiurilor standard, în care se încadrează majoritatea soiurilor de măr, cu ramificaţii mai lungi, cu mai multe nuieluşe şi mlădiţe ca ramuri de rod. Volumul coroanei este mai mare decât la tipul spur şi mai dens necesitând tăieri mai severe şi stropiri mai abundente. În producţia pomicolă soiurile standard sunt încă dominante. Ca ramuri de rod în devenire la măr sunt smiceaua şi pintenul, care nu sunt încă purtătoare de muguri micşti.

Fructificarea

Mărul are muguri micşti din care, primăvara târziu (aprilie-mai), se deschide câte o inflorescenţă (5 flori, de regulă) şi o rozetă de frunze însoţită de un lăstar. Floarea este hermafrodită normală, dar aproape toate soiurile de măr sunt autosterile. Numai câteva soiuri sunt autofertile sau parţial autofertile (Golden, Jonathan, Parmen, De Kalter, Renette), dar majoritatea soiurilor sunt interfertile

Polenizatori pentru principalele soiuri de măr cultivate în România (după Branişte, 2003)

Pentru o bună polenizare şi fecundare este necesar ca soiurile cultivate într-o parcelă să aibă aceeaşi perioadă de înflorire, în care temperatura să fie cuprinsă între 5 şi 25ºC şi să nu se facă stropiri cu pesticide. Polenul este transportat de la o floare la alta cu ajutorul insectelor, sau al vântului. După polenizare şi fecundare (5 – 8 zile), începe dezvoltarea seminţelor şi a fructelor. La începutul lunii iunie are loc o cădere fiziologică a fructelor care nu au seminţe, care au seminţe mai puţine, sau pe care pomul nu le poate hrăni. Această că dere este dirijată hormonal, iar după aceasta fructele nu mai cad până la maturitate, decât accidental.

Precocitatea (vârsta intrării pe rod) depinde în primul rând de soi, dar este puternic influenţată de portaltoi şi de tehnologia de cultură. Astfel merii altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă (M27, M9, M26) au fructe începând cu anul 2 de la plantare, anul 3 fiind deja an de rod, dacă şi tehnologia de cultură este corespunzătoare. Cu cât vigoarea portaltoilor este mai mare (portaltoi generativi), cu atât intrarea pe rod întârzie, ajungând până la 6 – 7 ani de la plantare.

Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă de asemenea caracteristici ale combinaţiei soi-portaltoi, la care se adaugă agrotehnica aplicată. Dintre soiurile cele mai productive amintim: Golden delicious, Frumos de Voineşti, Idared, Florina, iar soiuri mai puţin productive sunt: Mutsu, Jonathan, Renette de Canada. Portaltoii vegetativi de mică vigoare asigură o mai bună calitate fructelor. O plantaţie intensivă de mă r poate realiza o producţie de fructe de 40-60 t/ha şi chiar mai mult. Potenţialul productiv este o însuşire complexă, care este determinată genetic de baza ereditară a soiului, dar este mult influenţată de condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură. Alternanţa de rodire, care este o tendinţă a multor soiuri de măr, se atenuează prin efectuarea unei agrotehnici susţinute cu aplicarea fertilizării, irigării, tăierilor de fructificare, normării rodului, tratamentelor fitosanitare, etc.

Normarea chimică şi /sau manuală a încărcăturii de rod se recomandă la soiurile care au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe (grupa soiurilor spur, dar nu numai), pentru a preveni epuizarea pomilor şi pentru formarea fructelor de calitate. Rărirea chimică se poate aplica, în timpul înfloritului, după înflorit (1 – 2 zile), sau când fructele au 10 – 15 mm în diametru, în funcţie de produsul chimic folosit. R ă rirea manuală, singură sau în completarea răririi chimice, se poate aplica la aproximativ 40 de zile de la deplina înflorire, adică până la inducţia florală şi după căderea fiziologică (10 – 15 iunie) a fructelor legate, dar care nu se mai pot dezvolta normal din cauze fiziologice, rămân mai mici şi apoi cad. La fiecare inflorescenţă se lasă fructul central şi eventual încă unul care este mai dezvoltat (Chiţu, 1998).

Ciclul anual al mărului cuprinde, ca de altfel la toate speciile pomicole din climatul temperat, două perioade distincte: perioada de vegetaţie şi perioada de repaus.

Perioada de vegetaţie are câteva fenofaze de creştere şi fructificare, de care este bine să se ţină seama în tehnologia de cultură a acestei specii pomicole.

Fenofazele creşterii

Dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe de obicei la sfârşit de aprilie şi sfârşeşte cu formarea primelor 4 – 5 frunze pe lăstar; este o creştere lentă şi se face în principal pe seama substanţelor de rezervă existente în pom.

Creşterea intensă a lăstarilor se caracterizează prin alungirea lăstarilor, sporirea numărului de frunze şi formarea mugurilor pentru anul viitor; planta începând să asimileze mult prin fotosinteză şi să extragă intens apa cu sărurile minerale din sol. Bilanţul acumulare-consum de substanţe organice este relativ unitar. Calendaristic, această fază se încheie către sfârşitul lunii iulie.

Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe când adausul de creştere de la o zi la alta este în scădere şi se termină când în vârful lăstarilor apare mugurele apical (terminal). În această fază internodurile sunt mai scurte, suprafaţa limbului frunzelor formate este mai mică, iar pe întreg pomul fotosinteza este maximă.

Coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru repaus începe cu definitivarea mugurelui apical şi se termină cu că derea frunzelor (în luna noiembrie). Procesele de acumulare a substanţelor de rezervă sunt intense, deşi consumurile sunt încă destul de mari.

Fenofazele fructificării:

Înfloritul şi legarea fructelor corespunde cu dezmuguritul mugurilor vegetativi şi începutul creşterii lăstarilor şi are loc în principal tot pe seama substanţelor de rezervă din pom.

Creşterea fructelor, începe odată cu creşterea intensă a lă starilor, necesitând consum mare de substanţe organice pe care plantele trebuie să le aibă la dispoziţie pentru a forma fructe multe şi mari.

Diferenţierea mugurilor micşti pentru producţia anului viitor, începe cu inducţia florală ce are loc la sfârşit de iunie-început de iulie şi continuă cu formarea în muguri a primordiilor florii. De acest proces depinde în bună măsură producţia de fructe a anului următor.

Maturarea fructelor este diferită ca durată şi epocă de la un soi la altul. Ea începe atunci când fructele nu mai cresc în volum, iar în pulpă au loc o serie de procese chimice şi biochimice de acumulare şi transformare a unor componente. Procesele de creştere şi fructificare sunt în strânsă corelaţie, cunoaşterea acestora fiind utilă în aplicarea corectă şi la timp a unor lucrări tehnologice care să ajute pomii în formarea unor recolte bune. Perioada de repaus relativ începe la căderea frunzelor, care are loc după cum s-a amintit la sfârşit de noiembrie şi se termină în primăvară, când mugurii încep să se umfle (să crească). În această perioadă se pot face înfiinţări de plantaţii, tă ieri de formare şi de rodire, unele tratamente fitosanitare specifice.

Durata de viaţă a mărului este, de asemenea, diferită în funcţie de soi, dar mai ales în funcţie de portaltoi. Pomii altoiţi pe M27, M9, trăiesc 20 – 25 de ani, cei altoiţi pe MM106 sau A2, trăiesc 40 – 50 de ani, iar cei altoiţi pe portaltoi generativi pot trăi 60 – 70 de ani şi chiar mai mult (Teaci şi colab., 1985). Nici aici nu poate fi omisă influenţa condiţiilor de viaţă oferite (tehnologie, climă).

Particularităţi ecologice

Temperatura.

Mărul creşte şi rodeşte bine în regiuni cu temperatură medie anuală de 8 – 11ºC. Porneşte în vegetaţie când în aer sunt peste 8 – 9ºC (temperatură medie), iar polenul germinează foarte bine între 20 şi 25ºC. În perioada de repaus poate rezista până la -30ºC, chiar -35ºC. Florile mărului în faza de boboc pot rezista până la -3ºC sau -5ºC, când sunt deschise pot îngheţa la -2ºC, -2,5ºC, iar imediat după fecundare fructele pot muri la -1,5ºC. Temperaturi nocturne de peste 18-20ºC duc la căderea prematură a fructelor. Mărul este o specie foarte bine adaptată la climatul temperat, vegetează bine la 14-18ºC (temperatură medie zilnică), în timpul maturării fructelor alternanţa nopţilor reci cu zilele calde duce la o colorare mai intensă a fructelor şi la o rezistenţă mai bună la pă strare. Suma gradelor de temperatură pentru parcurgerea fazelor de vegetaţie este de 3590 – 3690ºC, în funcţie de soi.

Lumina.

Cerinţele faţă de acest factor sunt considerate a fi moderate în comparaţie cu alte specii. Mărul poate trăi şi rodi în condiţii de lumină mai redusă (distanţe mici de plantare, tăieri insuficiente, expoziţii nord-vestice sau nordice), dar în aceste cazuri creşterile sunt mai firave, fructele sunt mai mici, mai puţin colorate, fără aroma şi gustul specifice soiului respectiv.

Apa.

Mărul se numără printre speciile pomicole cu cerinţe mari faţă de apă. Se comportă bine în regiuni cu peste 650-700 mm precipitaţii anuale, dar şi aici are nevoie de irigare de suplinire atunci când, de regulă în climatul temperat, intervin perioade de secetă (iulie-august). Stresul hidric este mai greu de suportat de merii altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă cu înrădăcinare superficială, datorită imposibilităţii acestora de a extrage apa din orizonturile mai profunde de sol. Umiditatea optimă a solului, pentru măr, este cuprinsă între 60 – 80% din capacitatea de câmp (CC), determinată pentru tipul de sol pe care se află plantaţia respectivă, iar umiditatea relativă a aerului este bine să fie de cca. 65 – 80 %

Solul este un factor faţă de care mărul este destul de pretenţios, acesta reuşind să dea producţii ridicate de fructe, pe soluri fertile, profunde, cu textură lutoasă sau luto-argiloasă, cu pH de 5,5 – 7,3. Cerinţele faţă de sol sunt şi în funcţie de altitudine sau de regimul de apă. Astfel, în zonele înalte pomii necesită soluri calde (cu expoziţie sudică), uşoare, drenate bine şi cu fertilitate moderat-bună (1,5 – 3% humus). Ca tipuri de sol recomandate pentru cultura mă rului sunt cernoziomurile, solurile brune, brun-roşcate eumezobazice, unele soluri brune argilo-iluviale, , chiar solurile aluviale sau luto-nisipurile ameliorate. Nu sunt bune solurile grele, cu multă argilă, compacte, pietroase, sărăturate sau mlăştinoase.

Boli şi dăunători ai mărului.

Mărul este o specie pomicolă care poate avea multe boli sau dăunători. În continuare se amintesc numai cele mai frecvente şi mai păgubitoare boli: 

Rapănul, sau pătarea cafenie ( Venturia inequalis), este cea mai frecvent întâlnită boală care constă în apariţia, cu precădere în anii ploioşi, a unor pete cafenii-închise pe limbul frunzelor tinere diminuând fotosinteza şi provocând chiar căderea acestora; fructele afectate rămân mai mici, se deformează, crapă şi chiar cad prematur dacă nu sunt tratate, compromiţând recolta şi diminuând drastic şi producţia anului următor. Rapănul este o ciupercă parazită ce se înmulţeşte prin spori odată cu intrarea în vegetaţie a pomilor.

Făinarea (Podosphera leucotricha) reprezintă o boală întâlnită mai frecvent la soiurile din grupa Jonathan. Această ciupercă se înmulţeşte şi proliferează mai rapid în anii mai puţin ploioşi, manifestându-se ca o pâslă albicioasă pulverulentă ce acoperă florile, vârfurile l ă starilor tineri sau fructele abia formate, ca şi cum ar fi pudrate cu făină de grâu, putând provoca sterilitatea florilor, uscarea vârfurilor lăstarilor tineri, fructele rămânând mici şi deformate.

Monilioza (Monilinia fructigena) este provocată tot de o ciupercă ce atacă frunzele, lăstarii tineri şi fructele, începând din primăvară şi până la maturarea fructelor. Organele atacate mor (se brunifică) şi rămân pe pom, fiind o sursă de infecţie pentru anul următor dacă acestea nu se înlătură.

Arsura bacteriană (Erwinia amylovora şi Pseudomonas siringae) este provocată de o bacterie care se instalează pe flori sau pe lă starii tineri, provocând ofilirea, înnegrirea şi apoi uscarea porţiunilor atacate, putând duce chiar la pierderea întregului pom. Este bine să se înlăture de pe pom cât mai repede porţiunile atacate şi apoi arse. Soiuri mai sensibile: Idared, Jonathan, Generos.

Putrezirea coletului (Phitophtora cactorum) apare la pomii plantaţi pe solurile mai umede şi reci şi se manifestă prin apariţia, în zona punctului de altoire (colet), a unei pete brună-ciocolatie pe scoarţă, unde ciuperca proliferează împiedicând circulaţia sevei. Pomul atacat se debilitează şi în final moare.

Dăunători

Afidele (Aphis pomi) sunt musculiţe de 1 – 2 mm, de culoare brună sau verzuie, care iernează ca ouă pe ramuri şi la începutul vegetaţiei ajung insecte adulte, care trec pe partea dorsală a frunzelor tinere sau pe vârfurile de lăstari, sugând seva şi provocând ră sucirea frunzelor şi a lă starilor tineri, reducând creşterea acestora, iar dacă atacul este mai puternic sunt afectate şi fructele, care rămân mici şi deformate. Afidele au mai multe generaţii pe an, în funcţie de clima anului respectiv.

Viermele merelor (Carpocapsa pomonela sau Cydia pomonela) este un fluture mic, care iernează ca larvă în crăpăturile scoarţei pomilor, iar din primăvară evoluează până la stadiul de adult (fluture), apoi depune ouă din care ies larve ce pă trund în pulpa fructelor cu care se hrănesc, provocând căderea prematură sau scăderea drastică a calităţii  acestora. Poate avea 2 – 3 generaţii în perioada de vegetaţie.

Păduchele din San Jose (Qudraspidiotus perniciosus) este un dăunător de carantină cunoscut ca fiind foarte periculos, putând provoca chiar moartea pomilor, dacă nu se aplică tratamente corespunzătoare mai mulţi ani consecutivi în cazul atacurilor masive. Are 2 – 3 generaţii pe an, atacul lui se manifestă mai întâi pe fructe prin apariţia unor puncte (pete mici) de culoare gri înconjurate de inele roşcate. Apoi, atacul se manifestă şi pe ramurile tinere şi, în final, pe toată scoarţa pomului debilitându-l până la uscare.

Păianjenul roşu (Panonycus ulmi) iernează ca ou la baza mugurilor sau a ramurilor pomilor. Are 6 – 8 generaţii pe an şi se instalează de regulă pe dosul frunzelor, sugând seva şi debilitând pomul şi fructele acestuia. Aceştia abia se văd cu ochiul liber, iar în verile secetoase se înmulţesc rapid (câteva zeci pe o singură frunză).

Gărgăriţa florilor de măr (Antonomus pomorum) apare în livezile neîngrijite. Insectele prezintă o generaţie pe an, iernează ca adult, iar primăvara, când pomii încep să vegeteze, se hrănesc cu muguri micşti, depun ouă în inflorescenţe, care nu se mai deschid şi apoi se usucă. Pot provoca pagube de recoltă de până la 80 – 90 %.

Notă: Numărul de tratamente poate fi mai mare sau mai mic în funcţie de condiţiile climatice ale fiecărui an, condiţii care pot favoriza înmulţirea peste normal a unor boli sau dăunători (atunci când sunt ani ploioşi se înmulţesc bolile, iar când sunt ani secetoşi se înmulţesc dăunătorii).  Produsele pesticide se pot schimba, în fiecare an apărând produse noi.

Particularităţi tehnologice. Pentru înfiinţarea unei livezi, sau pentru plantarea câtorva pomi într-o grădină de lângă casă, este bine să se folosească material săditor (pomi altoiţi) din pepinierele autorizate, care garantează calitatea şi autenticitatea soiurilor şi portaltoilor solicitaţi de beneficiari.   Alegerea soiurilor şi portaltoilor se face în funcţie de preferinţele gustative, de destinaţia producţiei de fructe, de perioada de coacere şi valorificare a producţiei, de asigurarea polenizării între soiuri, de densitatea de plantare pe care ne-o propunem. Astfel se pot alege soiuri de măr de vară, de toamnă, sau de iarnă, iar pentru o bună polenizare a florilor se recomandă intercalarea unui soi polenizator la 5 – 8 rânduri cu soi de bază, pă strând această proporţie şi la cei câţiva pomi plantaţi într-o grădină de lângă casă.  Dacă se doreşte înfiinţarea unei livezi de mare densitate (1500-3000 pomi/ha şi chiar mai mult), unde se poate aplica o tehnologie intensivă de cultură, cu o durată mai mică de exploatare (10 – 12 ani); se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă, care să inducă şi intrarea mai rapidă pe rod, iar dacă se preferă o livadă cu pomi mai viguroşi, plantaţi la distanţe mai mari, se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi mai viguroşi, cu intrare mai târzie pe rod (la 4 – 5 ani), cu durată mai mare de exploatare, dar mai greu de întreţinut şi de recoltat.

Notă: La stabilirea distanţelor de plantare trebuie să se aibă în vedere şi gradul de fertilitate naturală a solului, panta terenului şi forma de coroană propusă a se crea.   Astfel, pe un teren plan, cu un sol profund şi fertil, distanţele de plantare pot fi mai mari decât pe un teren în pantă, cu un strat subţire de sol şi sărac în substanţe nutritive. De asemenea, dacă pomii vor fi conduşi în Palmetă, vor fi plantaţi la distanţe puţin mai mari pe rând, decât dacă pomii vor fi conduşi în Fus, de exemplu. Plantarea mărului este bine să se facă toamna, după căderea frunzelor şi în ferestrele iernii, atunci când solul nu este îngheţat şi permite executarea gropilor de plantare.Plantarea de primăvară (înainte de pornirea în vegetaţie) poate avea un procent de prindere mai scăzut şi o creştere mai redusă a lăstarilor în anul plantării. Imediat după plantare, axul (tulpina) se scurtează la înălţimea dorită în funcţie de forma de coroană aleasă pentru formare şi se instalează mijloacele de susţinere a pomilor.

Lucrări de întreţinere  în livezile de măr

Lucrările solului. 

Tăieri.

Mărul este specia pomicolă care se pretează la orice formă de coroană. Răspunde foarte bine la tăierile aplicate, putându-se crea din coroana lui o multitudine de forme mai mult sau mai puţin artistice.  Totuşi, dintre formele de coroană amintite în Capitolul VI, se recomandă cu precădere Fusul, Axul vertical, Ypsilonul, cu sau fără mijloace de susţinere individuală sau pe spalier. Principiile şi normele tehnice de bază enumerate în acelaşi capitol despre tăieri se aplică întru totul la specia măr.  Tăierile în verde asociate cu palisări, ciupiri, pliviri de lă stari sunt benefice pentru formarea coroanelor dorite şi, în special, pentru sporirea inducţiei mugurilor de rod, pentru creşterea cantitativă şi calitativă a fructelor.  Astfel, tăierile în uscat, care se pot aplica în toată perioada de repaus vegetativ, vor fi mai reduse şi nu va fi necesară înlăturarea masivă a unor creşteri în care pomul a investit energie şi a înmagazinat substanţe de rezervă.

După înfiinţare, pe terenurile relativ plane, este indicat ca solul să fie întreţinut timp de 2 – 3 ani ca ogor lucrat prin discuiri repetate (3 – 4) în sezonul de vegetaţie, pentru ca ierburile să nu concureze cu pomii pentru hrană, mai ales atunci când aceştia au un sistem radicular încă nedezvoltat. Apoi, intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează prin semănare cu specii ierboase, ca Lolium sau Festuca, în amestec cu Trifolium, care se cosesc repetat la înălţime mică (20 – 25cm) şi se lasă pe teren ca îngrăşământ verde, natural. Înierbarea poate fi şi naturală, cu specii spontane existente, înierbare care nu este însă uniformă ca densitate şi mărime.  Sub rândurile de pomi, o bandă de sol de 80 – 100 cm lăţime se menţine fără buruieni prin lucrări mecanice, în primii 2 – 3 ani de la plantare, apoi prin erbicidări, lucrări mecanice sau mulcire.  Dintre erbicidele ce se pot folosi se amintesc: Simanex 3 – 4 l/ha , Simadon 6 – 8 l/ha, Caragard 6 – 8 l/ha, care sunt  erbicide preemergente şi Fusilade 4 kg/ha, Gramoxone 3 – 4 l/ha, Galant 4 – 5 kg/ha, Roundup 3 – 4 l/ha, care sunt erbicide postemergente (Perianu, 2004)  Pe terenurile în pantă, cu expunere la eroziunea de suprafaţă a solului, intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează încă din primul an şi se aplică fertilizări faziale, suplimentare la sol, pentru a suplini concurenţa ierburilor la consumul de elemente fertilizante.

Tăierile de formare, sunt cele care se aplică în primii 3 – 4 ani de la plantare şi care au drept scop principal definitivarea formei de coroană aleasă şi favorizarea diferenţierii mugurilor de rod. Se proiectează şi se consolidează ramurile de schelet ale pomului. Se recomandă două-trei intervenţii în verde pe an.  Prima intervenţie se efectuează când lăstarii au 8 – 10 cm lungime, suprimând lă starii concurenţi, plasaţi deasupra sau dedesubtul ramurilor de schelet, precum şi pe cei care nu au între ei spaţii minime de 12 – 15 cm.  A doua operaţie în verde se face în iunie, când se palisează pe poziţiile dorite lăstarii care vor forma scheletul pomului, şi se corectează (se măresc) unghiurile de ramificare a lăstarilor pentru stimularea diferenţierii pe aceştia a mugurilor de rod.  A treia lucrare în verde se face în iulie-august, când se palisează noile creşteri ale lăstarilor şi se elimină sau se scurtează creşterile inutile. Pe lângă aceste intervenţii de bază, este bine să se mai aplice, acolo unde este necesar, şi alte operaţii de corectare a creşterii (ciupiri, dresări, înclinări) ale unor lăstari.

Tăierile de fructificare.

Mărul necesită tăieri de fructificare în fiecare an. Tăierile la 2 – 3 ani nu asigură producţii constante şi chiar accentuează alternanţa de rodire.  La soiurile de tip standard, tăierile de fructificare se vor axa în special pe ră rirea ramurilor şi nu pe scurtarea lor care ar intensifica şi mai mult creşterile vegetative şi îndesirea exagerată a coroanei în detrimentul fructificării.  Arcuirea unor ramuri anuale în vederea formării pe acestea a mugurilor de rod, este necesară în fiecare an.  După mai mulţi ani, ramurile de semischelet se alungesc, se epuizează şi atârnă în coroană, iar formaţiunile de rod de pe aceste ramuri se îndesesc şi îmbătrânesc. Astfel, este necesară  scurtarea sau chiar suprimarea la 3 – 4 ani a unora dintre aceste ramuri, pentru a le înlocui treptat cu altele tinere. Nevoia de lumină face ca noile ramuri de rod să apară spre periferia coroanei pomului şi în etajul superior, ducând treptat la degarnisirea şi debilitarea etajului inferior al coroanei.  Pentru a păstra un echilibru de creştere şi fructificare în întreaga coroană este necesară asigurarea prin tăieri a pătrunderii luminii spre toate porţiunile din coroană şi în apropierea formării rodului de axul pomului.  La soiurile de tip spur arcuirea ramurilor anuale nu este atât de necesară. Pomii au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe încă din primii ani, iar sub greutatea rodului ramurile se arcuiesc singure. Creşterile anuale sunt mai reduse, iar pentru stimularea lor sunt necesare şi unele scurtări ale ramurilor anuale. În general, la soiurile de măr de tip spur, tăierile trebuie să urmărească stimularea creşterilor vegetative de reînnoire a coroanei, pe de o parte şi temperarea (normarea) şi reîntinerirea formaţiunilor fructifere, pe de altă parte.  Fiecare ramură de rod a mă rului necesită un tratament diferenţiat. Astfel, pintenii şi ţepuşele nu se scurtează, ci se răresc la 8 – 10 cm una de alta. Smicelele, de regulă, nu se scurtează, mai ales la începutul perioadei de rodire; acestea se garnisesc cu ţepuşe şi pinteni. După ce se realizează această garnisire se poate reduce ramura (devenită acum de semischelet), deasupra a 3 – 4 pinteni sau ţepuşe situate la baza ei. Nuieluşele nu se scurtează decât în cazuri excepţionale, când rodul este deosebit de abundent, ci doar se răresc la 15 – 18 cm între ele. Mlădiţele, de regulă, nu se scurtează, ci se răresc ca şi nuieluşele. Scurtarea mlădiţelor se aplică numai atunci când poartă pe ele mai mult de 4 – 5 muguri micşti. Ramificaţiile fructifere (vetrele de rod) pot fi scurtate până la o singură ramură cu rod (ţepuşă, nuieluşă, mlădiţă) sau o singură ramură de rod în devenire (smicea, pinten). Tăierile şi intervenţiile specifice din timpul vegetaţiei se fac anual, în mod obligatoriu, ca şi tăierile în uscat.  Pentru o bună fructificare, mărul trebuie să aibă lăstari de peste 30 – 40 cm lungime, astfel ca la fiecare fruct să revină în medie 30 – 40 de frunze, iar mugurii micşti să reprezinte aproximativ 30 – 40 % din totalul mugurilor de pe pom (Şuta, 1984).

Fertilizarea, este una dintre verigile tehnologice cu consecinţe importante asupra cantităţii şi calităţii producţiei de fructe. Este bine ca fertilizările să se aplice în funcţie de tipul de sol şi de conţinutul acestuia în elemente nutritive de bază, de vârsta plantaţiei, de potenţialul productiv al livezii. Cercetările efectuate au dovedit că, la măr, pentru producerea a 40 t de fructe la hectar se consumă circa 95 kg de azot, 40 kg de fosfor, 12 kg de potasiu, 26 kg de calciu, 29 kg de magneziu şi alte microelemente (sulf, fier, bor, mangan, zinc, cupru, molibden, clor, sodiu, titan), în cantităţi mult mai mici (Lazăr, 1982). Livezile tinere au nevoie mai multă de azot, apoi la intrarea pe rod se consumă în cantităţi mari şi fosforul şi potasiul. Dozele orientative la fertilizare pentru specia măr sunt:  – În anul I, 100-120 kg/ha azot, 80-100 kg/ha fosfor şi 80-100 kg/ha potasiu. – În anul II, 120-150 kg/ha azot, 100-150 kg/ha fosfor şi 100-120 kg/ha potasiu  – În anul III şi în următorii ani, 150-250 kg/ha azot, 150 -200 kg/ha fosfor şi 120-180 kg/ha potasiu  Este benefică suplimentarea periodică (la 2 – 3 ani) cu gunoi de grajd 30 – 40 t/ha, aplicat toamna sub rândurile de pomi şi încorporat în sol prin lucrări mecanice.  Azotul, fiind uşor solubil, intră rapid în soluţia solului de unde este absorbit de rădăcini, dar poate fi şi „spălat” (levigat), antrenat de apă prin scurgeri de suprafaţă sau în adâncime, fiind astfel pierdut pentru plante dacă este administrat o singură dată şi în cantităţi mari. Aplicarea azotului la sol se face în mai multe etape pe parcursul perioadei de vegetaţie începând din primăvară şi până în toamnă, tocmai pentru a preveni pierderea acestuia din sol şi poluarea apelor freatice sau de suprafaţă. Fosforul şi potasiul fiind mai greu solubile se pot administra într-o singură tranşă, de regulă toamna, şi se recomandă a fi încorporate în sol, unde se înmagazinează. În ultimii ani sunt folosite fertilizările suplimentare foliare, aplicate prin stropiri pe frunze cu soluţii nutritive şi fertirigarea, adică aplicarea îngrăşămintelor chimice solubile în apă, odată cu apa de irigaţie, în perioada de vegetaţie. Acestea aduc sporuri semnificative de producţie şi o calitate mai bună a fructelor. Diagnoza foliară, testul de nutriţie aplicat la frunză, relevă o nutriţie echilibrată atunci când se constată un conţinut de 2,6 % azot, 0,22 % fosfor, 1,6 % potasiu, 0,3 % magneziu, calculate la substanţa uscată.( Drăgănescu 1996).

Uscarea pronunţată a solului constituie un factor limitativ al producţiei de fructe, iar aplicarea irigaţiei are un rol hotărâtor în regiunile cu precipitaţii sub 600 mm/an. Irigarea se recomandă şi în zonele în care precipitaţiile ajung la 700-900 mm/an, dar sunt inegal repartizate în timp, în condiţiile existenţei unei livezi profitabile. Normele de udare şi de irigare diferă în funcţie de deficitul de umiditate existent în sol, de vârsta plantaţiei, de vigoarea portaltoiului folosit la altoirea pomilor respectivi, de încărcătura de fructe. Se pot aplica 3 – 6 udări într-un sezon de vegetaţie, cu norme de 200 – 550 m³/ha (Tănăsescu, 1999), în funcţie şi de metoda de administrare a apei (picurare, microaspersiune, aspersiune). În climatul temperat continental din ţara noastră, apar frecvent perioade de deficit de apă în sol în perioada iulie-august, tocmai când trebuie să crească fructele mărului.  Dacă în această perioadă nu se aplică irigarea, fructele rămân mai mici, sunt nehrănite suficient datorită scăderii intensităţii fluxului de sevă din plante din cauza lipsei de apă. Înainte de declanşarea campaniei de recoltare, la mărul de iarnă (sfârşit de septembrie), ploile care vin după o perioadă de secetă provoacă o mărire bruscă a celulelor fructelor, determinând creşterea rapidă în volum, dar şi o slăbire a rezistenţei la păstrare a acestora şi un gust mai fad.   Instalaţiile de irigare cu care sunt dotate livezile de măr pot fi utilizate, pe lângă aplicarea normelor de udare şi la administrarea de îngrăşăminte chimice solubile în apa de irigare (fertirigare), aşa cum s-a amintit mai sus.

Recoltarea, păstrarea şi valorificarea merelor

Recoltarea se face la momentul optim, caracteristic fiecărui soi. La soiurile de vară momentul recoltării coincide cu cel de consum, iar la soiurile de toamnă sau de iarnă recoltarea precede consumul, cu o perioadă mai scurtă sau mai lungă în funcţie de soi şi de condiţiile de pă strare. Momentul culesului se stabileşte pe baza unor indicatori chimici (testul amidonului, testul iodului), schimbarea culorii epidermei şi a seminţelor, scăderea fermităţii pulpei, căpă tarea gustului caracteristic soiului respectiv, uşurinţa desprinderii de pe ramură. Merele se culeg cu mâna, având grijă să nu se bată sau să se lovească între ele, şi se aşează în lăzi, coşuri, containere pentru transport şi depozitare. Mărul se desprinde din pom prin uşoară răsucire şi ridicare, ca să nu se rupă ramura sau mugurii formaţi pe ea. La cules se face şi sortarea pe calităţi  în funcţie de mărimea şi de sănătatea fructelor.

Păstrarea merelor se face în lăzi sau containere speciale aşezate în depozite  cu celule frigorifice cu atmosferă controlată (temperatură 3 – 4ºC, umiditate relativă a aerului 85 – 90 % , concentraţia de CO2 de 3 – 4 % , de O2 de 3 – 4 %), unde durata de păstrare poate ajunge la peste 200 de zile, sau în beciuri, magazii, silozuri, unde durata de păstrare poate fi satisfăcătoare.

Valorificarea merelor poate fi foarte profitabilă dacă acestea sunt mari, sănă toase, sortate pe categorii de calitate, cu gustul şi culoarea caracteristice soiului respectiv. Din aceste puncte de vedere standardele europene de piaţă impun parametri bine stabiliţi, în care fructele trebuie să se încadreze. În ultimii ani s-a manifestat dorinţa consumatorilor de a cumpăra fructe netratate chimic (ecologice), mai sănătoase pentru om, dar şi la aceste fructe se cer calităţi comerciale ca: aspect, mărime, gust, comparabile cu cele tratate chimic, ori acestea sunt extrem de greu de obţinut în condiţii de netratare chimică. Acolo unde consumatorii sunt avizaţi asupra produselor ecologice, dorinţa lor de a cumpăra este mare şi sunt dispuşi să ofere un preţ bun.

Nicolae Tanasescu, Pomicultura pentru toţi



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *