TOMATE

TOMATE

TOMATE

Importanța culturii

De la tomate se consumă fructele la maturitate fiziologică, dar şi cele care nu ajung în această fază (gogonele) pentru pre-pararea murăturilor. Importanța alimentară deosebită a tomatelor este dată de faptul că acestea se pot consuma într-o gamă variată de moduri: în stare proaspătă, ca salată simplă sau în amestec cu alte legume, sau preparate în ciorbe, sosuri, ghiveci, roşii umplute etc., prelucrate industrial sub formă de pastă, bulion, conserve, sucuri obișnuite sau picante etc.

Tomatele au valoare alimentară ridicată datorită conținutului fructelor în vitamine, zaharuri, substanțe minerale, aminoacizi şi acizi organici (Din producția realizată de pe 1 hectar de cultură se pot obține 2660 kg substanță uscată totală, 1384 kg zaharuri, 1444 kg proteină brută, 228 kg substanțe minerale şi 10 kg acid ascorbic. Din cauza exce­sului de baze (5 mg/100 g s.p.), tomatele acționează fiziologic ca alcalinizat, fapt favorabil pentru organismul uman.

Conținutul chimic al fructelor, pastei şi sucului de tomate (valori medii)

SpecificareU/MFructe proaspete la 100 gPastă de tomate la 100 gSuc de tomate la 100 g
Zahăr totalg4,32-
Glucozăg2,02--
Fructozăg2,30--
Apăg94,2086,0093,70
Carotenmg0,821,240,35
Vitamina B1mg0,0570,0580,051
Vitamina B2mg0,0350,180,026
Vitamina B6mg0,109,00-
Vitamina Cmg24,20-16,00
Vitamina Kmg0,65--
Biotinamg4,001,480,69
Acid nicolinic-amidonmg0,532,301,10
Fiermg0,95--
Magneziumg20,00590,00-
Sodiumg6,301.160,00-
Potasiumg279,0034,0015,00
Fosformg26,00-
Fluormg60,00
Leucinăg0,0390,041
Izoleucinăg0,0200,029
Valinăg0,0260,007
Metioninăg0,0060,007
Fenilaminăg0,0270,028
Tirozinăg0,0140,014
Treoninăg0,0310,033
Triptofang0,0080,009
Lizinăg0,0400,042
Histidinăg0,0140,015
Argininăg0,0280,029

Compoziția chimică a fructelor este mult influențată de soi şi de factorii externi. Acumularea de substanță uscată şi acid ascorbic în fructele maturate în august şi septembrie este cel mai puternic influenta de temperatură şi radiația solară. Sinteza glicogenului este sistată la 30° C.

Origine şi răspândire

Originea tomatelor este în America Centrală şi de Sud, Peru şi Ecuador, specia de origine fiind Lycopersicon esculentum var. cerasiforme, care, în Mexic, a fost folosită, încă din anul 200 î.e.n.. Centru de origine al tomatelor se află în jurul localităților Vera Cruz şi Pueblo, fiind cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea Americii (Jenkins, 1948). Ele au fost semnalate de Cristofor Columb, în anul 1498, dar mult timp au fost considerate plante ornamentale. în anul 1557 Matthiola le numește “Pomme d’amour”. Numele de tomate vine de la cuvântul “tomatei” aparținând limbii “nahua” vorbită de azteci (Nisen, 1993).

în anul 1581, Matthias de l’Obel spunea “aceste fructe sunt mâncate de niște italieni ca pepenii galbeni, dar gustul lor foarte rău dădea indicații suficiente despre nocivitatea lor”. Această idee a continuat multă vreme, mai ales ținând seama de faptul că în familia Solanacee şi alte plante, cum ar fi mătrăguna, sunt toxice. Aceasta până în 1778 când tomatele sunt considerate în Franța ca legume.

în Europa, tomatele s-au cultivat pentru prima dată în Spania şi Portugalia sub denumirea de „mere peruviene44 (Brejnev, 1958), de unde au trecut în Italia. Spaniolii au răspândit tomatele în insulele Filipine, de unde au trecut apoi în India (Luckwol, 1943). La sfârşitul secolului al XVI-lea ajung în Anglia, unde au fost primite cu mare rezervă. In China şi Japonia tomatele au fost introduse în secolul al XVI-lea, odată cu cartoful. în secolul al XVII-lea au apărut în Rusia, Siria, Arabia, Egipt şi Etiopia, iar în estul Asiei, exceptând India de Est, au fost introduse în secolul al XVIII-lea. în America de Nord, tomatele au fost introduse abia în secolul al XlX-lea. în țara noastră tomatele încep să fie cunoscute abia în secolul al XlX-lea.

Cultura comercială a tomatelor a început în Franța în 1880, în Germania în 1914, iar în Belgia în 1904. De atunci, cultura tomatelor pe glob a cunoscut o extindere fără precedent. în anul 1997 se cultivau în lume 3.169.236 ha, se obținea o producție de 84.641.000 t, cu o producție medie de 27.212 t/ha (Anuar F.A.O., 1998). Producția medie la ha este mult mai mare în unele țări (Olanda – 466,6 t/ha, Belgia – 333,3 t/ha, Finlanda – 275,1 t/ha, Danemarca – 272,7 t/ha, Germania – 150,5 t/ha, Franța – 86,9 t/ha, Italia – 44,1 t/ha, Anuar F.A.O., 1998).

Particularități botanice şi biologice

În țara noastră tomatele sunt plante anuale, deși în zonele de origine se comportă ca plante perene. în condiții de sere, tomatele pot să vegeteze mai mulți ani.

Rădăcina principală a tomatelor atinge 1,5 m adâncime, dar numeroa­se rădăcini laterale ajung până la 1,6 m. Rădăcinile explorează un volum de sol de 8 m3 pentru 9 m2 suprafață, dacă distanțele de plantare permit (Nisen, 1993). La tomatele cultivate în sere masa principală a rădăcinilor se dezvoltă între 18 şi 45 cm, dar o parte ajung la peste 1 m adâncime. Repartizarea pe orizontală se realizează pe o rază de 50 – 80 cm. Rădăcina are un ritm rapid de creștere. In condiții normale de tempe­ratură, la plantele tinere, rădăcinile cresc cu 2 – 7 mm/zi (Lehman, 1953; Brejnev, 1944). La 30 de zile după răsărirea plantelor, când au format numai o frunză adevărată, rădăcina principală ajunge la 50 cm lungime (Edelstein, 1953). Pe un sol bine lucrat, dinamica creșterii rădăcinii după plantare se apreciază la 20 cm după 2 săptămâni, 75 cm la 3 săptămâni, 100 cm la 4 săptămâni şi 125 cm după 5 săptămâni (Decker Dillingen, 1956). La plantele care provin prin semănare directă în câmp, rădăcina prin­cipală este mai dezvoltată, pe când la cele care provin prin răsad, este mai superficială, fiind răspândită mai mult în stratul de sol cuprins între 30 şi 50 cm adâncime. Ramificarea rădăcinii depinde şi de temperatura solului. Sub 10° C şi peste 37° C creșterea rădăcinilor se oprește. Temperaturile optime pentru creșterea sistemului radicular sunt cuprinse între 15 şi 35° C. Plantele de tomate își refac cu ușurință sistemul radicular şi în plus au însușirea de a emite uşor rădăcini adventive din tulpini (Dumitrescu M., 1998). La rădăcinile bătrâne apare lignificarea, începând de la bază, fenomen caracteristic tomatelor perene.

Tulpina tomatelor are o creștere diferită, în funcție de varietate sau soi. Soiurile ce aparțin varietății vulgare au tulpini cu creștere nedetermi­nată care pot atinge înălțimi de 2-3 m, iar în anumite sisteme de cultură din sere pot ajunge la o înălțime de 6-7m. La soiurile ce aparțin varietății validum, cu creștere determinată, înălțimea tulpinii variază între 60 şi 100 cm. La unele soiuri pitice tulpina se menține erectă, pretându-se mai bine la recoltarea mecanizată. La soiurile cu creștere determinată, la un moment dat, în partea apicală a tulpinii apare o inflorescență sau o ramificație sterilă scurtă, care limitează creșterea în înălțime. Soiurile cu creștere nedeterminată trebuie susținute în diferite sisteme, iar cele cu creștere determinată nu se mai susțin. Tulpina tomatelor are o mare capacitate de lăstărire, formând lăstari la subsuoara frunzelor care poartă denumirea de copiii. Copilii de sub pri­mele două inflorescențe au cea mâi mare viteză de creștere, putând ajunge în înălțime tulpina principală. în practică se execută sau nu lucrarea de co­pilit, în funcție de sistemul de cultură practicat. În contact cu solul umed tulpina emite cu ușurință rădăcini adventive. Din această cauză răsadurile se pot planta mai adânc, iar cele alungite se plantează culcat. Copilii se pot înrădăcina într-un substrat umed şi se pot folosi la înmulțirea plantelor pe cale vegetativă. Există o corelație pozitivă între vigoarea pârții aeriene şi sistemul radicular. S-a constatat că prin eliminarea lăstarilor (copilit) se reduce dez­voltarea sistemului radicular (Edelstein, 1955; Kursanov, 1954).

Frunzele tomatelor sunt imparipenat sectate, cu foliolele de diferite mărimi, dispuse alternativ. Foliolele au forma ovală, lanceolată, cu mar­ginea întreagă sau dințată, cu suprafața netedă sau gofrată, în funcție de varietate sau soi. Pe toată suprafața, frunzele sunt acoperite cu perișori glandulari care degajă la atingere un miros caracteristic.

Inflorescența este de tip cimă şi apare pe intervalul dintre frunze (pe intemod). Există trei tipuri de inflorescențe: neramificate, dublu ramifi­cate, ramificate multiplu. La baza plantei predomină inflorescențe simple, iar spre vârf cele ra­mificate. Axul inflorescenței se termină cu o floare. Inserția primei inflorescențe este variabilă, în funcție de soi, după 5-12 frunze. Următoarele inflorescențe se formează după 1-3 frunze, rar după 4-5. Numărul de flori în inflorescență variază de la 4-5 la 20.

Floarea tomatelor este pe tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă şi sunt concrescute la bază. Staminele sunt concrescute la bază cu tubul co­rolei, iar anterele sunt unite, formând un con care acoperă pistilul. în mod obișnuit, stilul este mai scurt decât staminele. Polenul cade pe stigmat în timpul deschiderii florii, rezultând o polenizare autogamă. în proporție de 5 % stigmatul poate depăși nivelul staminelor (tip de stil exert), fiind posibilă polenizarea alogamă. La tropice, alogamia ajunge la 5-10 %. In condiții de mediu nefavorabile fecundarea nu are loc şi florile avortează şi cad. Stigmatele sunt receptive 1-2 zile înainte de deschiderea florii şi 4-8 zile după aceea. Polenul germinează imediat, iar traversarea stilului se face în mai puţin de 2 zile. în anumite cazuri ovarul poate produce un fruct fără semințe (parte- nocarpic). Există mai multe linii partenocarpice naturale semnalate în Germania, Italia, Rusia. Inducerea partenocarpiei se poate realiza prin sti­mularea dinamică cu substanțe auxinice.

Fructul este o bacă cărnoasă de diferite forme, culori şi mărimi, în funcție de soiul sau hibridul cultivat. Forma fructelor este dată de indicele de formă (If =I/D, în care, I = înălțimea; D=diametrul fructului). Dacă indicele de formă este egal sau apropiat de 1, fructele sunt sferice. Dacă indicele de formă este mai mic decât 1, fructele sunt turtite. Dacă indicele de formă este mai mare ca 1, fructele sunt alungite. Culoarea fructelor poate fi roşie, de diferite nuanțe, portocalie sau galbenă, roză etc. Culoarea fructelor roşie şi roz se datorează pigmenților carotenoizi conținuți în pulpă (lycopenul care domină beta-carotenul de până la 13 ori), peste care se suprapune epiderma fructului, galbenă sau incoloră. Când fructele conțin mai mult betacaroten decât licopen, sunt de culoare galben-oranj (Petrescu C., 1992). înainte de coacere, culoarea fructelor este verde-deschis uniformă sau verde cu o nuanță mai închisă în jurul pedunculului. Persistența zonei de culoare galbenă-verzuie în jurul pedunculului şi după coacere constituie un defect care depreciază calitatea fructului. Mărimea fructelor se apreciază cel mai adesea prin greutate şi variază în limite foarte largi, de la 30 – 40 g la 300-500 g şi chiar 800 g, în funcție de soi şi tehnologia de cultivare. Tomatele cireașă au fructele mici, de nu­mai câteva grame. O tomată de 3,51 kg a fost obținută în anul 1996 de Gordon Graham, în Edmond, Oklahoma, S.U.A. (Bemard Lavery, 1995). Fructele de tomate sunt acoperite de o pieliţă elastică. Pulpa reprezintă partea cea mai valoroasă a fructului, fiind bogată în zaharuri, vitamine şi săruri minerale. Lojile seminale (2-7) conțin țesutul placentar în care sunt încorporate semințele, în număr variabil (100-300 / fruct). în cazul folo­sirii stimulatorilor, fructele prezintă goluri, țesutul placentar este verde, cu o steluță de culoare galbenă şi nu prezintă semințe.

Semințele tomatelor sunt oval rotunjite, cu perișori care le dau o cu­loare argintie. într-un gram sunt 300 – 370 semințe. Hibrizii Fi au de obi­cei semințe mai mici decât soiurile pure. Facultatea germinativă este de 85 – 90 % şi se păstrează 5-6 ani. Exigențe ecologice. Tomatele cresc şi fructifică normal în condiții de mediu asemănătoare cu cele în care s-au format. Luând în considerare cerințele fată de căldură, tomatele sunt conside­rate plante termofile, cu cerințe diferite în funcție de fenofaza.

Temperaturile optime de creștere şi dezvoltare la tomate în diferite faze de vegetație   
Faza de dezvoltareTemperaturi optimeFaza de dezvoltareTemperaturi optime
Germinarea semințelor26-32°CFormarea florii13-14°C
Expansiune16-20°CAntezis13-14°C
Cotiledonului26° Cz/22°Cn
Mărimea apexului15°CFormarea polenului20-22° C
Creșterea răsadului25-26°CGerminarea polenului22-27° C
Alungirea tulpinii30°C /19-20° CnCreșterea tubului22-27" C
27°Cz/19-20° Cnpolinic30-35° C
Fxtensia stilară
Creșterea lăstarilor35°Cz/18°CnRodirea fructelor18-20°C
axilari260Cz/22°CnRodirea fructelor
“in vitro”20-22° C
Creșterea rădăcinii26-32°C
Inițierea frunzelor25°CCoacerea fructelor24-28° C
Reducerea internodiilor10-14°C

Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 10° C în funcție de soi. Temperatura optimă este de 24° C (Aung, 1979, citat de Petrescu C., 1992). La temperatura minimă germinaţia are loc în 10-15 zile, iar la cea optimă în 5-6 zile. Pregerminarea semințelor la 27° C, imersate în apă aerată continuu, are loc în 40-48 ore (Hung, Lorenz şi Maynard, 1988). Tratamentul de osmoinducţie a semințelor în soluție de KNO3 1 % + K3PO4 1 %, la 24° C, timp de 6 zile sau în PEG (polietilen glicol) 9,2 %, la 15° C, timp de 7 zile, duce la uniformizarea răsăririi în cazul semănatului direct. Unii autori recomandă tratamente cu temperaturi optime în alternanță cu temperaturi scăzute de 1-2° C, având influență asupra germinației la temperaturi mai scăzute de 10° C (Petrescu C., 1992). În perioada imediat următoare apariției frunzelor cotiledonare, răsadul de tomate este foarte sensibil la temperatură. Ritmul de inițiere al primordiilor frunzelor este grăbit şi creșterea conținutului în substanță uscată este mai mare la temperatura constantă de 25° C ziua şi noaptea, față de 18° C. La 15° C se formează mai puține frunze decât la 25° C, dar dimensiunea apexului este de două ori mai mare la 15° C față de 25° C şi plantele în­floresc mai timpuriu (Aung, 1979). Temperaturile de 14° C şi 20° C com­parativ cu 26° C au dus la mai puține noduri sub prima inflorescență şi formarea unui număr mai mare de flori în prima inflorescență, iar înălțimea plantei a fost mai redusă.  Temperaturile sub 10° C sunt dăunătoare plantelor. Temperaturile scă­zute de -1° C la 3° C, chiar o perioadă scurtă de timp, provoacă înghețul plantei. Recoltarea fructelor trebuie făcută înainte de venirea brumelor, l De asemenea, temperaturile prea ridicate sunt dăunătoare. Peste 30° C plan­tele nu mai fructifică, deoarece polenul nu mai germinează. Dacă tempe­ratura depășește 35° C plantele își opresc creșterea, iar peste 40° C, mor. Temperatura optimă pentru germinarea polenului este de 21 – 26° C, iar pentru dezvoltarea fructelor de 18-24° C. Trebuie acordată atenție deosebită celor două faze numite “senzitive”, în cadrul cărora se produce inducerea primei inflorescențe pe tulpină şi a numărului de flori în cadrul acesteia. Aceste faze există pentru fiecare inflorescență în parte. începutul, durata şi sfârşitul acestor faze depind de temperatură. Faza senzitivă 1 începe din a 6-a zi, când temperatura este de 18-19° C. Atunci când temperatura este de 24° C, această fază se încheie în a 12-a zi de la germinarea semințelor. Efectul acestei faze se materializează în in­ducerea mai devreme sau mai târziu a primei inflorescențe, a celorlalte inflorescențe. Când temperatura în cadrul acestei faze va fi mai coborâtă se va face inducerea inflorescenței mai devreme, aceasta va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura este mai mare, prima inflorescență va fi înserată după un număr mai mare de frunze. Nivelul tempe­raturii pentru celelalte inflorescențe în cadrul fazei senzitive 1 va deter­mina inserarea inflorescențelor la un interval mai mare sau mai mic. Faza senzitivă 2, care atunci când temperatura este mai coborâtă se apreciază că începe din a 6 – a zi şi durează până în a 15 – a zi de la germi­narea semințelor, determină inducerea numărului de flori în inflorescență. Când temperatura este mai ridicată (24° C), această fază începe în a 12-a zi şi nu se încheie încă a 18 – a zi de la germinarea semințelor. Dacă tempe­ratura este mai coborâtă, în inflorescențe se formează un număr mai mare de flori, creste procentul inflorescențelor ramificate în cazul unei tempera­turi mai ridicate, în inflorescențe vor fi mai puține flori, iar acestea nu se mai ramifică (Voican V, 1984). După depășirea acestor faze senzitive, dirijarea temperaturii se va face în strictă interdependență de intensitatea luminii. În funcție de temperaturile stabilite pentru cursul zilei, noaptea tem­peratura va fi mai scăzută cu 5 – 6° C. Ritmul de alungirea a tulpinii plan­telor de tomate este mai mare când temperatura se menține la 26,5° C ziua şi 19 – 20° C noaptea. Unele soiuri nu manifestă sensibilitate la alternanța de temperatură. Numărul, dimensiunea, vigoarea şi creșterea lăstarilor la­terali diferă în funcție de temperatură, soi, elementele nutritive, fotoperioadă şi umiditate (Aung, 1979). Cel mai puternic sistem radicular s-a dez­voltat la temperaturi de 26,5° C ziua şi 16 – 22° C noaptea.

Diferite raporturi între temperatura de zi şi de noapte la tomate

Situații123456789
Temperaturi
Ziua172320172330262330
Noaptea111114171717202322

 

În ceea ce privește precocitatea recoltei, la temperatură constantă ziua şi noaptea (cazurile 4 şi 8) aceasta creste cu temperatura; la temperatura de zi constantă, precocitatea creste cu temperatura de noapte; la tempera­tură de noapte constantă, precocitatea creste cu temperatura de zi (afară de cea mai mare de 25°C); dacă temperatura de zi şi de noapte creste, preco­citatea creste cu temperatura. În ceea ce privește randamentul, la temperatură constantă, producția este superioară de la 17° C la 23° C; dacă temperatura de zi este constantă, randamentul se reduce odată cu creșterea temperaturii de noapte; dacă tem­peratura de noapte este constantă, dar temperatura de zi creste, la tempe­ratura de noapte de 11° C, iar cea de zi trece dc la 17° C la 23° C, randa­mentul creste; la temperaturi de noapte de 17° C şi temperatura de zi trece de la 17° C la 23 0 C, randamentul creste sau stagnează; dacă temperatura de zi trece de la 23° C la 30° C, randamentul scade; dacă temperatura de zi şi de noapte creste, randamentul scade. Concluzia este că temperaturile in­ferioare pragului de 17° C sunt cauza malformațiilor fructelor şi tempera­tura de noapte trebuie să fie cu 5-7° C mai mică față de temperatura de zi (Nisen A., 1993). Temperatura optimă din sol se situează între 18 şi 20° C.

Lumina joacă un rol primordial în creșterea şi fructificarea tomatelor. Tomatele au cerințe mari față de intensitatea luminii. Numeroase cercetări au evidențiat rolul luminii în procesul formării diferitelor organe şi al fructificării tomatelor. Wittwer (1963) a studiat influența luminii, corelată cu temperatura asupra formării primelor frunze.

Influenţa luminii, corelată cu temperatura asupra formării primelor frunze la tomate

Durata de iluminare în oreTemperatura (°C)Numărul frunzelor până la prima inflorescenţă
912,86,0
18,36,2
1812,86,5
18,38,5

Se poate constata formarea unui număr mai mare de frunze în condițiile duratei dc iluminare mai mare. Perioada când plantele necesită o iluminare mai puternică începe în a 8-10-a zi de la răsărire. Insuficiența luminii în această fază duce la alungirea tinerelor plante şi la obţinerea unor răsaduri firave. Calvert (1964, 1966) a constatat că în condițiile unei luminozități ridicate are loc o creștere a acumulării de substanță uscată la răsaduri. Krislofersen (1963) a cercetat influența luminii în corelație cu temperatura şi a stabilit o creștere maximă în primele 3 săptămâni la iluminarea de 16-18 ore/zi şi la temperatura de 23-25° C. În perioada producerii răsadurilor pentru sere, ciclul I (octombrie -ianuarie), intensitatea luminii este foarte slabă şi este necesară iluminarea suplimentară a acestora. Folster (1963) a constatat că în lunile de iarnă, iluminarea suplimentară, care să asigure durata zilei de 16 ore, determină o acumulare de substanță uscată de 25 % şi în consecință o creștere viguroasă a răsadurilor. În perioada fructificării insuficiența luminii provoacă perturbări în metabolismul plantei, care au efect negativ asupra producției. Cooper (1964) arată că în perioadele din an când durata de iluminare este mai mică de 12 ore/zi, formarea primei inflorescențe este oprită sau întârziată, apărând fenomenul de avortare a florilor. Clavert (1964) arată că în condițiile iluminării necorespunzătoare, durata de timp până la maturarea organelor florale este mai mare, iar fructificarea întârzie. Sunt diferențe între soiuri în ceea ce privește cerințele față de lumină. Brejnev (1957) împarte soiurile în 3 grupe: soiuri care înfloresc în condiții de lumină cu durata scurtă a zilei, soiuri a căror dezvoltare se accentuează în condiții de iluminare intensă, soiuri indiferente. După Geissler (1976), ritmul acumulării substanței proaspete este în strânsă dependență de intensitatea luminii, fiind mult mai mare la o intensitate luminoasă ce depășește 5000 lucși.  Plantele tinere de tomate își mențin capacitatea de fructificarea chiar la o lumină cu in tensitatea de 3000 lucși şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura în timpul zilei este de cel puţin 18° C, iar în timpul nopții până la 14° C (Voican V., 1976).  Evoluția pozitivă a florilor din inflorescența are loc intensitatea medie a luminii depășește 4-5 lucși, până la 25 lucși, determinând o sporire a ratei de creștere cu 17 % (Voican V, 1972). Rezultatele obținute la testarea mai multor hibrizi de tomate pentru sere, la o intensitate luminoasă de 3000 şi 6000 lucși scot în evidentă că cel mai bun bilanț de creștere la 3000 lucși poate fi considerat la Sonato Fi, față de Extavite şi Panase. La 6000 lucși Sonato Fi şi Rondo Fi au dovedit o capacitate asemănătoare (Voican V, 1979). Ridicarea intensității luminoase duce la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la prima inflorescență, indiferent de fotoperioadă (Wittwer, 1968). Începutul recoltării tomatelor din ciclul I este dependent de suma orelor de strălucire a soarelui din ianuarie până în aprilie. Numărul de frunze până la prima inflorescență este influențat de intensitatea luminoasă şi dc temperatură (Dieleman I.,Heuvclink E, 1992). Astfel, la 15° C şi intensitatea luminoasă mai mare, prima inflorescență se formează mai repede comparativ cu temperatura de 25° C. Numărul de zile până la inițierea florală descrește prin creșterea intensității luminii (Kinet, 1977). Lipsa luminii în perioada coacerii fructelor atrage după sine întârzierea acestui proces. Pentru obținerea de producții timpurii, to­matele trebuie cultivate pe terenuri cu expoziție sudică, pe care se asigură suficientă lumină.(Dumitrescu M., 1998).

Umiditatea solului şi atmosferei prezintă o deosebită importanță pentru creșterea şi dezvoltarea tomatelor.

Tomatele au pretenții moderate față dc umiditate, deoarece coeficientul de transpirație este redus. În cazul tomatelor semănate direct în câmp, sistemul radicular pătrunde mai adânc în sol şi plantele se pot aproviziona cu apă din straturile profunde, motiv pentru care se apreciază că tomatele rezistă destul de bine la secetă. În cazul tomatelor cultivate prin răsad sistemul radicular este mai su­perficial, plantele nu sc pot aproviziona cu apă din straturile profunde ale solului, ceea cc presupune asigurarea apei prin irigare. În primele faze de creștere, nivelul umidității din sol este de 68-70 % din capacitatea de câmp, iar în perioada de fructificare, începând cu creșterea intensă a fructelor din prima inflorescență, de 78-81 % (Andronicescu D. şi colab., 1970). Consumul zilnic prin evapotranspiraţie este de 0,5 1 în zilele noroase şi de 2-1 în zilele cu cer senin. Aceste date sunt utile pentru aplicarea iri­gării culturii. Umiditatea în exces este dăunătoare răsadurilor, în mod deosebit în primele faze de creștere. Trebuie ținut seama că în faza de coacere a fructelor nu trebuie să os­cileze perioadele de secetă cu cele cu umiditate abundentă deoarece aces­tea crapă, iar conținutul în substanță uscată este mai mic. în culturile timpurii din câmp nu se recomandă irigarea abundentă, mai ales în prima parte a vegetației, pentru a nu se răci solul, cu efecte nega­tive asupra precocității. Un indicator care arată aprovizionarea cu apă a plantelor îl constituie concentrația sucului celular din frunze, care trebuie să fie de 8-9 % la ni­vel optim (Rubin B., 1970). Umiditatea relativă este de asemenea foarte importantă pentru creșterea şi fructificarea tomatelor, condiționând transpirația şi ansamblul schim­burilor gazoase ale plantei.

Dacă umiditatea relativă este ridicată plantele transpiră puţin, dar stomatele rămân deschise şi fotosinteza este activă. Pentru început, creșterea plantelor este stimulată, dar dacă aceste condiții se prelungesc, creșterea apicală se încetinește, frunzele sunt mici şi tulpinile fasciate (Nisen A, 1993). O umiditate relativă ridicată (90 %) este defavorabilă eliberării şi viabilității polenului, legării fructelor şi provoacă reducerea recoltelor, ca şi defecte de colorare. In timpul iernii, în condiții de umiditate ridicată, consumul de apă este redus, ceea ce diminuează alimentarea fructelor în calciu şi predispune la necroze apicale. Umiditatea relativă ridicată poate favoriza atacul unor boli ca: putre­gaiul cenușiu, cladosporioza, bacteriozele, mana etc. O umiditate atmosfe­rică prea redusă poate să favorizeze dezvoltarea unor boli sau paraziți, în mod deosebit a acarienilor.  Umiditatea optimă pentru producție se situează între 50 şi 60 %. în timpul verii trebuie evitat ca umiditatea atmosferică să scadă sub 50 %. La o umiditate relativă sub 45 % apare fenomenul de longistilie, stilul depășind nivelul conului anterial înainte ca polenul să fie matur, ceea ce duce la avortarea florilor (Caync, 1970).

Regimul de nutriție este foarte complex în cazul tomatelor. Se va ține seama de consumul specific care diferă cu soiul, faza de vegetație, sistemul de cultură etc. în câmp, la o producție de 35 t/ha, pentru o tonă de fructe se consumă: 2,6 – 3,8 kg N; 0,4 – 1,0 kg P2 O5; 3,6 – 4,0 kg K20; 4 kg CaO; 0,6 kg MgO. În cazul culturilor din seră consumul specific este mai mare.

Consumul specific de elemente la culturile de tomate

Tipul de culturăProducţia kg/m2NPKCuMg
Seră ciclul I8-103,090,643,362,190,63
Seră ciclul I5-74,000,395,233,300,48
Solar5-75,000,475,734,160,63

Prelevarea elementelor minerale depinde de faza de vegetație. Se pot distinge 4 faze.

  • de la plantare la formarea primei inflorescențe pentru dezvoltarea sistemului radicular: în această perioadă, producția de substanță uscată este slabă, ca şi asimilația de elemente nutritive;
  • de la începutul formării primei inflorescențe până la formarea celor­lalte inflorescențe (13 la număr): aceasta durează 9 săptămâni; fructele primei inflorescențe sunt recoltate; producția de materie uscată este foarte intensă; asimilația magneziului şi calciului este slabă, cea de fosfor şi azot puternică, iar cea de potasiu foarte puternică;
  • de la formarea următoarelor inflorescențe până la 85 % din recoltă, următoarele 5 săptămâni: producția de substanță uscată e foarte puternică, asimilarea potasiului e slabă, normală pentru fosfor, puternică pentru azot, calciu şi magneziu;
  • sfârşitul culturii, când s-a realizat 80 – 90 % din producție: sinteza substanței uscate se oprește, asimilația e nulă pentru azot, slabă pentru potasiu şi magneziu, normală pentru fosfor, foarte ridicată pentru calciu; această perioadă durează două săptămâni (Nisen A., 1993).

Azotul are rol important în creșterea şi fructificarea tomatelor. în pri­mele faze de vegetație azotul în exces provoacă o creștere luxuriantă a plantelor, în detrimentul fructificării, mai ales în condiții de lumină re­dusă. Excesul de azot se evidențiază prin răsucirea şi gofrarea frunzelor, iar lipsa de azot prin aceea că tulpinile au vârful subțire, iar frunzele sunt mici. Excesul de azot combinat cu deficiența de fosfor şi potasiu favori­zează deficiențele de colorare a fructelor. Tomatele sunt sensibile în mod deosebit la excesul de azot amoniacal, care blochează asimilarea azotatu­lui de calciu, în special în sere ciclul I (Messiaen, 1975), în locul azota­tului sau sulfatului de amoniu. Conținutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei bune aprovi­zionări, este de 0,3 – 0,4 % (Krejbil şi Krauss, 1962). Un conținut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste 0,5 % chiar la avortarea florilor. în aceste condiții se remarcă o influență negativă asupra sistemu­lui radicular (Anstett, 1968).

Fosforul, deși este consumat în cantități mai reduse, este important în asimilarea azotului, la stimularea înfloritului şi fructificării. Are efect po­zitiv asupra precocității, ca şi asupra sistemului radicular. Insuficiența fosforului determină: un sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor; apar frunze cu nuanțe violacei; fructificarea este scă­zută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul (Davidescu D., Davidescu Velicica, 1992). Absorbția fosforului este influențată de lumină şi temperatură. în condiții de seră, în intervalul 12 – 18° C, absorbția fosforului se reduce cu 50 %. Pot apărea carențe, chiar dacă solul este aprovizionat, lucru constatat la plantările timpurii în câmp. în condițiile unui pH cuprins între 6,0 şi 6,5, fosforul este disponibil în cantitate mai mare. Absorbția fosforului prin frunze este mai rapidă (Gapinski, 1966). La aplicarea extraradiculară scade conținutul rădăcinilor în fosfor (Kazuko, Tueva, 1966).

Potasiul are efect asupra calității fructelor (gust şi culoare), precum şi asupra rezistenței la boli. Tomatele consumă cantități mari de potasiu, con­tribuind la formarea şi transportul hidraților de carbon şi a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil K/N contribuie la creșterea sistemului radi­cular. Lumina are un rol foarte important în asimilarea potasiului.

Carența potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea frunze­lor, începând cu cele bătrâne, frunzele au o culoare mai deschisă, iar tul­pina se lemnifică timpuriu. De asemenea, insuficiența potasiului determină pătarea fructelor în timpul maturării. Excesul de potasiu induce carența magneziului.

Calciul are rol deosebit în creșterea sistemului radicular. Joacă rol im­portant în menținerea integrității membranelor celulare şi acționează ca un agent de cimentare ai pereților celulari sub forma pictatului de calciu. Odată asimilat, translocarea calciului din frunze este foarte redusă, deși țesuturile care au o creștere activă (vârfurile rădăcinilor şi lăstarilor, frun­zele tinere în creștere şi fructele în formare) sunt dependente de transpor­tul calciului cu apa în xilen. în condiții de umiditate scăzută continuă, cea mai mare parte din această apă este condusă către frunzele mature pentru menținerea ratei transpirației. Drept rezultat, foarte puţin calciu ajunge la celulele active ale creșterii, producându-se deficiența. în mod normal, umi­ditatea creste în timpul nopții, iar rata transpirației scade puternic, permițând astfel apei şi calciului să ajungă în țesuturile cu transpirație nulă sau foarte redusă. Aceste procese par a fi controlate de către presiunea sevei din xilen care se dezvoltă în mod normal noaptea datorită activității rădă­cinii (Voican V., Lăcătuş V., 1998). Carența în calciu se remarcă prin stagnarea creșterii plantelor, apariția pe frunze a unor zone intemerviale galbene, marginile devin brune, vârfu­rile de creştere mor, iar în jurul punctului stelar al fructelor se formează o pată neagră, conducând la “putregaiul apical”. Dacă se aplică în exces, cal­ciul conduce la cloroza frunzelor tinere, oprirea din creștere şi avortarea florilor. Se blochează fierul şi magneziul.

Studii olandeze au arătat că tomatele au cerințe foarte ridicate față de sulfat şi carența se poate manifesta în absența îngrășămintelor sulfitice.

Magneziul influențează calitatea fructelor, rezistența la transport şi păstrare (Windsor, 1961). în cazul insuficienței magneziului apare aspec­tul marmorat al frunzelor din zona mediană şi inferioară a plantei. Nervu­rile principale rămân verzi.

Microelementele au un rol deosebit în creșterea şi fructificarea toma­telor.

Carența borului se manifestă prin mortificarea celulelor din zona divi­ziunii rapide, în special la mugurele apical şi zona cambială şi căderea mu­gurilor florali. Carența de fier se manifestă prin cloroza frunzelor începând cu cele tinere, iar cea de mangan determină cloroza frunzelor la întreaga plantă. Diagnosticarea dezechilibrelor nutritive este foarte dificilă datorită asemănărilor dintre simptomele unora dintre carențe sau excese provocate de diferitele elemente minerale. Identificarea se face prin eliminare, după o revizuire critică a circumstanțelor şi factorilor relevanți: lumina, temperatura, regimul de apă, reacția solului etc. (Voican V., Lăcătuș V., 1998). Complexitatea fenomenelor este evidențiată de interrelația dintre elemente şi simptomele de carență sau toxicitate apărute la nivelul diferitelor pârți ale plantei. In cazul în care planta nu arată simptomele obișnuite ale dezechili­brului vreunui element sau, dimpotrivă, acestea suferă datorită dereglării a două sau mai multe elemente, este necesară o analiză chimică a plantei (diagnoză foliată). Tomatele reacționează favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd, dar pentru a evita excesul de azot nu trebuie să se depășească 40 t/ha.

Solurile recomandate pentru tomate sunt cele mijlocii. Terenurile ni­sipoase (ușoare) sunt recomandate pentru culturi timpurii cu condiția asi­gurării elementelor minerale şi apei. Solurile grele, argiloase sunt impro­prii pentru cultura tomatelor. Tomatele cresc şi rodesc bine pe un sol bine lucrat, afânat, bogat în substanțe fertilizante, cu conținut ridicat în humus (5-6 %), permeabil pen­tru apă şi aer şi care se încălzește uşor. Sunt indicate terenurile plane, ușoare, cu expoziție sudică, cu posibilități de irigare, nivelare, cu apă freatică la adâncimea de 3-4 m, nein­festate cu boli şi dăunători, lipsite de buruieni, cu pH-ul cuprins între 6 şi 6,5. Faţă de salinitatea solului tomatele se situează printre plantele cu toleranță moderată. Salinitatea solului diminuează creșterea vegetativă a to­matelor în favoarea înfloririi.

Aerul are o mare însemnătate pentru cultura tomatelor. Dioxidul de carbon se află la baza sintezei substanței organice prin procesul de fotosinteză. Cercetările efectuate în sere au condus la concluzia că tomatele înre­gistrează o creștere şi dezvoltare superioară atunci când concentrația de CO2 crește de la 0,03 % până la 0,09 – 0,14 % (Daunicht, 1967; Kvetchman, 1967). Cultura tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO2 a realizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferențe între diferitele soiuri sau hi­brizi cultivați (Nilwik şi colab., 1982). Cercetări mai recente au condus la concluzia că prin creșterea concentrației de CO2 la 450-500 ppm se obțin sporuri de producție de 20 % la to­mate (Vermeulen şi Beek, 1991). Unele gaze, precum bioxidul de sulf, amoniacul simt dăunătoare pen­tru plantele de tomate.

Etilena în concentrație de 1 %o stimulează maturarea fructelor în câmp înainte de căderea brumelor timpurii de toamnă, sau a celor din sere, la în­cheierea ciclurilor de producție. Acetilena are un efect asemănător cu cel al etilenei.

Cultivare

Soiurile şi hibrizii de tomate aparțin speciei Lycopersicum esculen- tum. Cele cu creștere nedeterminată corespund subspeciei vulgare, iar cele cu creștere determinată subspeciei validum.

După unii autori, tomatele cultivate aparțin speciei L. esculentum, var. esculentum. Mai sunt şi alte specii şi varietăți care au importanță în proce­sul de ameliorare, pentru crearea soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la boli şi dăunători. Mai răspândite sunt: L. esculentum, var. cerasiforme (Dun.) Gray., L. pimpinelifolium (Jus.) Mill., L. cheesmanîi Riley, forma chesmanii, forma minor (Hook) Mull., originară din Insulele Galopos, L. hirsutum Humb x Boupl., forma hirstum, forma glabratum Mull., L. pennelii (Corr). D’ Arcy, var. pennelii, var. puberulum (Corr) D’ Arcy, L. chielewskii Rice, Kes, L. parviflorum Rick, Kes, L. peruvianum (L) Mill, var. peruvianum, var. humifusum, L. chilense Dun. Sunt numeroase soiuri şi hibrizi care se găsesc în cultură. în ţara noastră sunt omologate peste 40 de soiuri. Pe plan mondial se cunosc peste 500 soiuri de tomate. Există diverse moduri de clasificare a soiurilor de tomate. în funcție de condițiile geografice există grupe ca cea sud-americană, vest-euro- peană etc. După locul de cultură: soiuri pentru câmp (consum în stare proaspătă; industrializare); soiuri pentru sere, solarii, tunele şi răsadnițe etc. După perioada de vegetație: soiuri timpurii (95-120 zile), soiuri semi- târzii (120-130 zile), soiuri târzii (peste 130 zile). Acest ultim criteriu se folosește cel mai mult în țara noastră.  Pentru cultura în sere şi solarii se folosesc hibrizi F1, cu numeroase rezistențe la boli şi dăunătorii, adaptați la condițiile de lumină mai slabă din unele perioade, cu precocitate pronunțată, cu fructe uniforme ca formă şi mărime, colorate uniform şi cu rezistență la transport.

Sortimentul este în continuă schimbare, marile firme producătoare de semințe realizând noi hibrizi cu caracteristici superioare. Foarte bune rezultate în cultură, s-au obţinut cu hibrizii olandezi ai firmei Syngenta: Monika F1, Delfine F1, Thomas F1, Marilyn F1, Crea 5 FI, Prisca F1.

Tehnologia culturii tomatelor

Tehnologia culturii tomatelor este diferențiată în funcție de sistemele de cultură practicate. în vederea asigurării producției proaspete pe o peri­oadă cât mai lungă din an, tomatele se cultivă în câmp (cultură timpurie, de vară şi de toamnă), în sere-solarii (ciclul scurt şi ciclul lung), în sere (ciclul I şi ciclul 11) şi în răsadnițe.

 Tehnologia culturii tomatelor în câmp

Cultura tomatelor timpurii are o pondere destul de importantă şi urmărește asigurarea de fructe proaspete la sfârşitul lunii iunie şi toată luna iulie.

Plante bune premergătoare sunt: lucerna, fasolea, mazărea, bulboasele, cucurbitaceele şi unele rădăcinoase. Revenirea tomatelor pe aceeași solă se face după 3-4 ani. S-a constatat că prin monocultură producția sca­de considerabil, ajungând după 5 ani la numai 30 % din cea inițială (Indrea D., Surlecov, 1974). Pentru cultura tomatelor timpurii se aleg terenurile cu textură luto-nisipoasă, cu expoziție sudică, adăpostite contra vânturilor, plane sau cu o pantă ușoară favorabilă irigării pe rigole lungi.

Pregătirea terenului se face cu multă grijă, din toamnă. După desființarea culturii anterioare se execută mobilizarea terenului în vederea nive­lării de exploatare. în mod normal, fertilizarea de bază trebuie efectuată în funcție de datele furnizate de cartarea agrochimică. Orientativ se pot apli­ca 30 – 40 t/ha gunoi de grajd nefermentat, 250 – 300 kg/ha superfosfat şi 100 – 150 kg/ha sulfat de potasiu. îngrășămintele sunt încorporate în sol prin arătura adâncă de 28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă. Primăvara, după ce terenul s-a zvântat, se întreține arătura până la plantare, cu grapa sau cultivatorul şi se administrează 150 kg/ha azotat de amoniu, 150 kg/ha superfosfat şi 75 kg/ha sulfat de potasiu. Erbicidarea se face cu Treflan 24 EC 3-5 1/ha, care se aplică înainte de plantare cu 5-6 zile şi se încorporează în sol la 6-8 cm, odată cu îngrășămintele chimice sau cu Galex 500 EC, care se administrează după aplicarea şi încorporarea în sol a îngrășămintelor chimice. Rezultate foarte bune în combaterea bu­ruienilor graminee anuale şi perene sc obțin postemergent cu erbicidul Pantera 40 EC, al firmei americane CROMPTON UNERQYAL CHEMI­CAL, distribuit în România de către CROMPTON EUROPE BV (UNI- ROYAL CHEMICAL). Acest produs se aplică în doză de 0,75 – 2,00 1 într-o cantitate de 200-300 1 apă/ha şi poate fi folosit în combaterea buru­ienilor graminee anuale, când acestea au 2-4 frunze şi perene până la 25- 30 cm înălțime. Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, sere de plastic încălzite, răsadnițe calde în funcție de posibilități. Semănatul se face cu 45-60 zile înainte de plantare, în mod obișnuit între 20 februarie şi 1 martie, folosind 250 g sămânță pentru un ha cultură. Pentru a mări precocitatea, semințele se tratează cu procaină 10 ppm timp de 4 ore sau Atonic 1:2000 timp de 12 ore. Se seamănă în rânduri, la 5 cm distanţă între ele, iar pe rând la 1,5 – 2 cm. Pentru producerea răsadurilor necesare plantării unui ha se vor însămânţa 40 m2 de spaţiu, cu 6-7 g sămânță/m2. Răsadul se repică în cuburi nutritive de 7 x 7 x 7 cm sau se produce prin semănat direct în ghivece. Pentru repicat este nevoie de o suprafață de 350 – 400 m2 răsadnițe. Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele obișnuite: dirijarea facto­rilor de vegetație, asigurarea luminii necesare, corelarea temperaturii cu lumina, îngrășarea fazială cu soluții de fertilizând în concentrație de 0,4 – 0,5 %, tratamente contra bolilor şi dăunătorilor. Pentru evitarea alungirii răsadurilor, în faza de 3-4 frunze adevărate, se fac tratamente cu Cycocel 0,1 %, 10 1 la 100 m2. Cu 10-12 zile înainte de plantarea răsadurilor în câmp se face călirea acestora prin scăderea umidității şi a temperaturii.

Plantarea în câmp se face în momentul în care temperatura în sol, la adâncimea de 10-15 cm, se stabilizează la 12° C şi când pericolul bru­melor târzii a trecut (15-25 aprilie în sudul țării şi 1-10 mai în zonele mai nordice). Pe stratul înălțat de 104 cm se plantează 2 rânduri distanțate la 60 cm, 70 cm sau 80 cm, iar între plante pe rând distanța este de 25 cm, 30 cm sau 40 cm, realizând o densitate cuprinsă între 40.000 şi 50.000 pl/ha. Plantarea se face manual în mod obișnuit, sau mecanizat cu mașina de plantat răsaduri. Adâncimea de plantare este până Ia prima frunză adevă­rată. Răsadul alungit se plantează culcat în lungul rândului. După plantare la fiecare plantă se aplică 1 -2 1 apă pe suprafețe mai mici, sau pe rigole, cu norme de 150 – 200 m3/ha pe suprafețe mari, pentru a asigura prinderea plantelor.

Lucrările de îngrijire sunt destul de complexe, unele având caracter general, iar altele caracter special. La 3-5 zile după plantare se face completarea golurilor, manual, cu răsad de calitate, din același soi şi de aceeași vârstă cu cel folosit inițial la plantare.  Afânarea solului se realizează prin prășile mecanice şi manuale de 3-4 ori, cu această ocazie fiind distruse şi buruienile necombătute de erbicide. Irigarea culturilor de tomate este corelată cu fazele de creștere şi dez­voltare a acestora. După udarea de la plantare, următoarea udare se face la 4-5 zile, a treia după înfloritul primelor două inflorescențe, a patra şi urmă­toarele la interval de 8-10 zile. Normele de udare sunt de 200-400 m3/ha. Udările sunt mai dese în faze de formare şi creștere a fructelor. Se aplică două fertilizări, prima imediat după apariția primelor fructe cu 50 kg/ha azotat de amoniu şi 50 kg/ha sulfat de potasiu, iar a doua la 15-20 zile după prima, când se aplică 120 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat şi 75 kg/ha azotat de potasiu. Tratamentele contra bolilor şi dăunătorilor au mare importanță. Dintre agenții patogeni mai frecvenți sunt: mana (Phytophthora infestans), păta- rea frunzelor şi bășicarea fructelor (Xanthomonas campestris pv. Vesica- toria), pătarea pustulară (Pseudomonas syringe pv. tomato), pătarea brună (Alternaria dauci f. sp. solani), septorioza (Septoria lycopersici), pătarea cafenie (Cladosporium fulvum), antracnoza (Colletotrichum atramenta- rium), iar dintre dăunători: păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphor- biae), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineala) şi omida fruc­telor (Helicoverpa armigera). Principalele măsuri de combatere a acestora sunt prezentate în subcapitolul privind protecția fitosanitară a culturilor le­gumicole (tabelele 4.6.4.7 şi 4.6.4.8). Firma CROMPTON EUROPE BV (UNIROYAL CHEMICAL) – ROMÂNIA distribuie o serie de produse care asigură o protecție foarte bună la cultura tomatelor, cum sunt: Sumilex – pentru combaterea putregaiului cenușiu (0,10 %), Rubigan 12 EC – contra făinării (0,03 %), Admirai 10 EC – împotriva musculiței albe de seră (0,05%), Sumi-Alpha 2,5 EC – pentru combaterea păduchelui solana­ceelor (0,03%). Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creșterii şi fruc­tificării cuprind: copilitul, care se face radical, lăsându-se doar tulpina principală; cârmirea tulpinii după 3-4 inflorescențe, la 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe. în unele cazuri se poate lăsa primul copil pre floral cu o inflorescență, iar pe tulpina principală 3 inflorescențe (Bălaşa M., Voican V., 1966). în primăverile răcoroase, pentru evitarea avortării florilor se pot face tratamente cu stimulatori de fructificare (2,4 D 0,5 mg/1). Pen­tru accelerarea coacerii se utilizează soluții de Ethrel (200-250 ppm), pul­verizate fin pe plante, când fructele din prima inflorescență au diametrul de 2 – 2,5 cm. Susținerea plantelor se face pe araci sau spalier cu o sârmă la 40 – 45 cm. În cazul apariției pericolului brumelor târzii de primăvară se iau mă­suri de protecție a culturilor prin realizarea perdelelor de fum din brichete fumigene sau din arderea diferitelor gunoaie.

Recoltarea începe după 15-20 iunie, se face manual, eșalonat la 3-5 zile, până la sfârşitul lunii iulie, chiar începutul lunii august. în funcție de destinația producției, fructele se recoltează la diferite grade de maturare. Pentru export, în momentul apariției unei pete roz în zona punctului stelar, pentru transportul la distanțe mai mici în faza de pârgă, iar pentru consumul imediat la coacerea deplină. După recoltare, fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează conform standardelor recunoscute. Producția obținută în mod obișnuit este de 25 – 30 t/ha, dar potențialul biologic productiv este mult mai ridicat.

Cultura tomatelor de vară-toamnă are ponderea cea mai mare, putând fi extinsă şi în zonele cu primăveri târzii. Prin acest sistem de cultură se asigură piața cu tomate începând de la jumătatea lunii iulie şi până la sfârşitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, atât pentru consumul în stare proaspătă, cât şi pentru industrializare. Alegerea şi pregătirea terenului se face în mod asemănător cu tomatele timpurii, cu unele particularități. Bune premergătoare pentru tomatele de vară-toamnă sunt aceleași specii menționate la tomatele timpurii. Ținând seama că înființarea culturilor se face după data de 1 mai, sola destinată tomatelor se poate folosi, total sau parțial, cu culturi anticipate de salată, spanac, ceapă verde, ridichi dc lună etc., cu condiția ca acestea să fie recoltate până la sfârşitul lunii aprilie. Răsadurile se pot produce în solarii sau răsadnițe calde şi semicalde. Semănatul în răsadnițe semicalde se face între 1 şi 20 martie, iar pentru tomatele destinate industrializării din 5 martie, în trei epoci la interval de 10 zile, până la 25 martie. Se folosesc 300-350 g sămânță pentru un ha. Semănatul se face rar, la 8-10 cm între rânduri şi 2-3 pe rând. Pentru culturile de vară se poate face repicatul direct în strat nutritiv la 10 cm între rânduri şi 3-4 cm pe rând. Pentru culturile de toamnă răsadul nu se mai repică. Vârsta răsadului la plantare trebuie să fie înjur de 45 de zile. Pentru a preveni alungirea răsadurilor se recomandă aplicarea tratamentului cu Cycocel. Răsadul trebuie să fie scurt, viguros, bine călit, astfel încât să permită plantarea şi cu mașina. Răsadurile nerepicate se scot grupate, cu mai mult pământ pe rădăcină, şi se transportă ferite de soare şi vânt la locul de plantare. Pentru asigurarea prinderii înainte de plantare se face mocirlirea. Atunci când se plantează după culturi anticipate, deoarece fertilizarea de bază organo-mincrală şi arătura au fost efectuate din toamnă, după recoltarea acestora, în primăvară se aplică o discuire adâncă, precedată de erbicidarea cu Treflan, Paarlan, Tillam sau Devrinol, sau cu Blazer pentru buruienile dicotiledonate şi cu Fusilade Super 2 1/ha, aplicate simple, premergent sau în combinație cu Blazer 0,6 1/ha, postemcrgent, atât pentru buruienile monocotiledonate, cât şi dicotiledonate (Croitoru, Miron, Drăguţ, 1987). Plantarea în câmp a răsadurilor se realizează eșalonat, între 1 mai şi 25 mai. Pe terenul modelat în straturi înălțate de 104 cm se plantează două rânduri la 60 cm, iar între plante pe rând 30-35 cm.

Soiurile cu creștere nedeterminată, care vor fi susținute pe spalier înalt se plantează pe teren nemodelat, la distanța de 100 cm între rânduri şi 20 cm pe rând. După plantare se udă bine pentru asigurarea prinderii răsadului, peri­oada fiind mai călduroasă.

Lucrările de îngrijire sunt în parte asemănătoare cu cele de la toma­tele timpurii. Completarea golurilor se face cu răsad din rezervă după 3-5 zile de la plantare. Solul se menține afânat şi curat de buruieni prin prășile repetate. Tomatele pentru industrializare cultivate prin răsad se fertilizează fazial de două ori: prima la apariția primelor fructe, cu 125 – 150 kg/ha azotat de amoniu şi 50 kg/ha azotat de potasiu, iar a doua la 15-20 zile după prima, aplicând 150 kg/ha superfosfat şi 50 kg/ha azotat de potasiu.

La tomatele de vară-toamnă susținute pe spalier înalt se fac 6 fertili­zări. Prima la formarea primelor fructe, folosind 150 kg/ha azotat de amo­niu; următoarele fertilizări se fac cu îngrășăminte de tip F în doză de 5 1/ha în 1000 L apă. Fertilizarea a doua se face cu F 411, a treia cu F 231, a patra cu F 121, a cincea şi a șasea cu F 011. Fertilizările se fac la interval de 12-15 zile între ele. Soluțiile de îngrășăminte se aplică odată cu trata­mentele fitosanitare. Irigarea culturii se face cu norma de udare de 350 – 400 m3/ha, aplicându-se 9-11 udări.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu aceleași produse recomandate la cultura timpurie. După prinderea răsadurilor, se efectuează palisatul la culturile pe spalier înalt, cu ajutorul sforilor, care se leagă în partea de jos de tulpina plantelor, iar cu capătul de sus, de sârma spalierului. Pe măsură ce plantele cresc, acestea se răsucesc în jurul sforilor de susținere. Soiurile cu creștere determinată nu se susțin şi nu se copilesc. Acestea se dezvoltă viguros, umbresc bine solul, umiditatea se păstrează mai bine, dar producția este puţin mai întârziată față de cele susținute pe araci sau spalier. Soiurile cu creștere nedeterminată susținute pe șpalier înalt se conduc cu tulpina principală şi 1 – 2 copiii preflorali, susținuți la rândul lor pe sfori, ceilalți copiii se elimină. Cârnitul se face după 5-6 inflorescențe, lăsând 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescențe. La culturile de toamnă cârnitul se efectuează cu aproximativ 3 săptămâni înainte de data probabilă a căderii primelor brume de toamnă. În vederea recoltării mecanizate, pentru concentrarea coacerii, tomatele pentru industrializare se tratează cu Ethrel 500 ppm, când 50 % din fructe au intrat în pârgă.

Recoltarea se face eșalonat, la maturitatea fiziologică, de la jumătatea lunii iulie până la începutul lunii octombrie. Tomatele cu port pitic se pot recolta mecanizat, în condițiile existenței combinelor specifice. Recoltarea se face cel mai adesea manual, la interval dc 3-5 zile. Înainte de venirea primelor brume dc toamnă se recoltează fructele verzi care se folosesc pentru murat. Fructele verzi ajunse la mărimea normală şi cu o ușoară nuanță gălbuie pot fi postmaturate în încăperi încălzite (20 -23° C) timp de 10 – 16 zile. Producția ce se poate realiza este de 45 – 60 t/ha şi este destinată consumului în stare proaspătă şi pentru industrializare.

Cultura prin semănat direct în câmp s-a practicat cu bune rezultate în special pentru producția destinată industrializării. S-au creat soiuri spe­ciale, cu creștere determinată şi care au însușirea de a-şi matura fructele concentrat, făcând posibilă recoltarea mecanizată. Reușita acestui sistem de cultură depinde în bună măsură de alegerea terenului. Se preferă un teren uniform în ceea ce privește fertilitatea şi textura (ușoară), structurat, perfect nivelat, cu un bun drenaj, care să nu formeze crustă şi să nu fie infestat cu buruieni.

Pregătirea terenului se execută din toamnă, dar dozele de gunoi de grajd sunt mai mici, în jur de 25 t/ha. Se administrează din toamnă 450 kg/ha superfosfat şi 100 kg/ha sulfat de potasiu. Se execută arătura adâncă la 28-30 cm. Primăvara se recomandă aplicarea a 300 kg/ha Complex III (Petrescu C., 1992). Erbicidarea se face cu Paarlan 720 EC – 1,2 1/ha ad­ministrat înainte de semănat cu 6-8 zile şi încorporat în sol la 4 cm adân­cime sau cu Paarlan 720 EC 1 1/ha aplicat ppi şi cu Sencor 70 WP – 0,3 kg/ha aplicat imediat după semănat şi neîncorporat în sol. Terenul se mo­delează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 104 cm. Pentru reușita culturii de tomate prin semănat direct, solul trebuie să fie bine mărunțit şi suficient de tasat pentru a se realiza adâncimea optimă de semă­nat, să fie lipsit de buruieni şi reavăn în momentul însămânțării.

Epoca de semănat va ține seama de nivelul temperaturii din sol. Se poate începe când în sol temperatura se menține constantă la 10 -12° C timp de 5 – 6 zile. Dacă se seamănă mai devreme, când temperatura este mai mică, dezvoltarea plăntuțelor este mai înecată, crescând numărul de zile până la recoltare.

Diferențierea numărului de zile până la recoltarea tomatelor direct în câmp în funcție de epoca de semănat
Data semănatului Nr. de zile până la răsărire Nr. de zile de Ia răsărire la recoltare Nr. de zile de la semănat la recoltare Data % de coacere
recoltării
4 martie 25 124 149 31. VII 80
16 aprilie 14 123 137 io. vm 92
12 mai 9 125 134 23.IX 93
2 iunie 6 126 132 12.X 90

Se seamănă în trei epoci: epoca timpurie (5-15 aprilie), epoca semitardivă (15 – 30 aprilie) şi epoca tardivă (1 – 20 mai) pentru a asigura o bună eșalonare a producției şi trimiterea ritmică a acesteia la fabricile de conserve. Se seamănă două rânduri pe stratul înălțat la 50 cm unul de celălalt.

Semănatul se face cu SPC 6 folosind 1,2 – 1,5 kg sămâţă/ha. Prin folosirea unor semănături de precizie se poate reduce norma de sămânțala circa 0,65 kg/ha. Adâncimea de semănat este de 2-2,5 cm. Dacă terenul nu s-a erbicidat înainte de semănat, sămânța de tomate se amestecă cu 400 g sămânța de salată ca plantă indicatoare, permițând efectuarea prașilelor oarbe. Pe solurile ușoare se poate efectua un tăvălugit uşor cu TM-3.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele ale culturii prin ră­sad, cu unele particularități.

După semănat, dacă nu survin precipitații atmosferice, se fac 2-3 udări superficiale pentru asigurarea răsăririi, prin aspersiune fină, cu norme re­duse de 100 – 150 m3 apă/ha. Răritul se execută de 1 – 2 ori pe rând, manual, prima dată când plan­tele au o pereche de frunze adevărate, iar următoarele, când au 4-5 frunze, lăsând cel mult 2 plante la un loc. Distanța între plante pe rând este de 20- 25 cm. Plantele rezultate la rărit se pot folosi la completarea golurilor. Evitarea răritului, lucrare cu consum mare de forță de muncă, se poate realiza prin folosirea de sămânța drajată (0,3 kg/ha) şi folosirea de semă­nători de precizie. După răsărire culturile se udă la interval de 15 zile în iunie şi iulie şi de 20 – 25 zile în august şi septembrie. Excluzând udările necesare răsă­ririi, se aplică 5-6 udări, cu norma de 300 – 400 m3/ha. Se aplică prașilă repetate, mecanizat sau manual, de câte ori este nevoie. Tomatele semănate direct se fertilizează fazial în două etape, prefera­bil cu îngrășăminte foliare tip F. Prima se face cu F 231 la apariția prime­lor fructe, iar a doua cu F 011, la 25 zile după prima. Se folosesc 5 l îngrășământ foliar pe hectar în 1000 L apă. Se recomandă aplicarea tratamentului cu Ethrel 500 ppm, când 50 % din fructe au intrat în pârgă. Se fac tratamente de combatere a bolilor şi dăunătorilor cu aceleași produse recomandate la tomatele timpurii. O lucrare aparte este împachetarea (ridicarea) vrejilor pe stratul înălțat, mecanizat, de 1 – 3 ori în faza de creștere a plantelor şi fructelor, în vederea introducerii combinei de recoltat.

Recoltarea se poate face mecanizat, cu combine ușoare, dintr-o singu­ră trecere, când 80 % din fructe au ajuns la maturitatea fiziologică. După recoltare, fructele sunt transportate la fabricile de conserve. Recoltarea se poate face şi manual, în mai multe etape. Primele recoltări se fac în iulie, apoi se recoltează eșalonat în funcție de epoca de semănat şi precocitatea soiurilor, până la începutul lunii octombrie. Producția oscilează între 40 şi 70 t/ha.

Cultura tomatelor în solarii

Tomatele reprezintă principalele culturi din solarii, ținând seama de importanță deosebită a acestora. Se pot practica două sisteme: ciclul scurt, care ține de la 20 martie – 5 aprilie, până la 15 – 20 iulie şi ciclul lung care se înființează la aceeași dată cu ciclul scurt, dar desființarea culturii se face în jur de 15 – 20 sep­tembrie. Ciclul scurt se practică, în special, în sudul şi vestul țării, folosind cei mai timpurii hibrizi (Export II, Marița 25, Ișalnița 50, Arletta etc.).

Pregătirea terenului se începe din toamnă cu defrișarea culturii ante­rioare. Se strâng şi se scot din solar toate resturile vegetale, spalierul etc. Fertilizarea de bază se face cu 50 – 70 t/ha gunoi de grajd descompus, aplicat o dată la 2 – 3 ani, cu 300 – 500 kg/ha superfosfat şi 150 – 200 kg/ha sulfat de potasiu. Mobilizarea adâncă a solului la 28 – 30 cm se face cu MSS 1,4, cu plugul cultivator de vie (PCV – 1,2) fără cormană sau prin săpare la caz­ma, pe suprafețele mai mici. O dată la 3-4 ani este bine să se facă la adâncimea de 40 – 50 cm. În eventualitatea folosirii solarului cu salată, spanac sau ceapă verde se continuă cu mărunțirea terenului, modelarea în straturi înălțate şi înființarea acestor culturi. În timpul iernii se execută reparații la scheletul solarului, se înlocu­iesc sârmele lipsă, se întind cele rămase. Primăvara, cât mai devreme posibil, în funcție de condițiile climatice concrete ale aerului respectiv, mai ales dacă avem culturi înființate din toamnă, se va face acoperirea solarului cu folie de polietilenă, asigurând o bună etanșeizare. Dacă sunt înființate culturi din toamnă, acestea se udă, se fertilizează şi eventual se recoltează. Dacă nu sunt culturi, solul se mărunțește cu freza, se dezinfectează cu 30 kg/ha Lindatox 3 sau Galithion 20 – 25 kg/ha şi se fertilizează cu 300 kg/ha Complex EH. Cu 6-8 zile înainte de plantare, terenul se erbicidează cu 6 1/ha Galex 500 EC sau Trcflan 4-6 1/ha, în 450 – 500 1 apă/ha. Trefla- nul se încorporează în sol la adâncimea de 8-10 cm. Terenul se modelează în straturi înălțate cu lățimea la coronament de 94 cm sau în biloane echidistante la 70 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, în răsadnițe calde sau în sere încălzite, acoperite cu plastic. Ținând seama de data plantării şi de vârsta răsadului înjur de 50 – 60 zile, semănatul se începe din a treia decadă a lunii ianuarie. Se seamănă în lădițe sau pe strat nutritiv, folosind circa 250 g sămânța pentru 1 ha. Răsadurile se repică în ghivece din plastic de 8 cm sau cuburi nutritive de 7x7x7 cm, la apariția primei frunze adevărate. Se aplică lucrări obișnuite de îngrijire. Tratamentul cu Cycocel 0,1 % previne alungirea răsadurilor. O atenție deosebită trebuie acordată călirii răsadurilor, cu 10 – 12 zile îna­inte de plantare, ținând seama că în solar temperaturile sunt mai reduse. Înainte de plantare răsadul se udă bine, se tratează cu Mycodifol 0,2 % sau oxiclorură de cupru 0,5 % şi cu Decis 0,05 %. Pentru ambele cicluri, plantarea se face între 20 şi 25 martie în zo­nele mai sudice şi până pe 5 aprilie în zonele mai nordice, când în sol se menține constantă temperatura de 10-12° C. Plantarea se face manual, cu 1-2 cm mai adânc. Distanțele de plantare sunt 70 cm între rânduri şi 30 cm pe rând la ciclul scurt; 35 cm pe rând la ciclul prelungit. în solariile tip tunel, cu lățimea de 5,4 m, s-a încercat şi schema 130 + 62 x 25 cm (6 rânduri), cu o densitate de circa 40.000 pl/ha, în eventualitatea mecanizării lucrărilor de îngrijire. După plantare răsadul se udă local cu 0,5-1L apă la fiecare plantă, pentru a nu răci solul.

Lucrările de îngrijire prezintă o complexitate mai mare decât în câmp. Completarea golurilor se face în primele 10 zile de la plantare cu răsad din același hibrid, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură încheiată. Solul se menține afânat şi curat de buruieni prin prășile repetate, apli­cate manual sau mecanice (la începutul culturii). Primul prășit manual se face la 10-12 zile de la plantare. Următoarele prășile se repetă la interval de 10-15 zile, în funcție de nevoie. Fertilizarea fazială se face în două etape: la legarea fructelor în prima inflorescență şi la a doua inflorescență. La tomatele cultivate în ciclul scurt se aplică o fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu la legarea fruc­telor din etajul al treilea, care se repetă la legarea celei de a cincea inflorescență, dar la ciclul prelungit. Tomatele cultivate în solar se irigă diferențiat, în jur de 10-12 udări pentru ciclul scurt şi 14-16 udări pentru ciclul prelungit. La început nor­mele de udare sunt mai mici (200-250 m3/ha pentru a nu răci solul), iar pe măsură ce vremea se încălzește şi plantele cresc, normele se măresc 350- 400 m3/ha. Norma de irigare este cuprinsă între 4000 şi 5500 m3/ha. Iriga­rea se face pe rigole, dar rezultatele mult mai bune se obțin prin folosirea irigării prin picurare care asigură o distribuție mai uniformă a apei de uda­re şi reducerea cu 25-40 % a normei totale de irigare. Irigarea prin picu­rare poate fi folosită şi la aplicarea îngrășămintelor. Plafonul minim de umiditate din sol este de 65-70 % din IUA. Combaterea bolilor şi dăunătorilor se realizează prin aplicarea corectă şi la timp a măsurilor de igienă culturală şi prin tratamente fitosanitare. Susținerea plantelor se face la circa 20 zile de la plantare, pe spalier cu o singură sârmă la ciclul scurt sau cu sfori mai lungi, susținute de sâr­me fixate pe scheletul solarului, la ciclul prelungit.

Săptămânal se face copilitul radical când copilii au maxim 5 cm lun­gime. La ciclul scurt cârnitul se face după 3-4 inflorescențe, iar la cel pre­lungit după 7-8 inflorescențe. Defolierea se face repetat, prima imediat după prinderea răsadurilor îndepărtând 1-2 frunze de bază. Pe măsură ce frunzele de la bază se în­gălbenesc, acestea sc îndepărtează. Prin tratarea plantelor cu procaină 1-2 ppm, la 10 zile după plantare, apoi săptămânal până la 6 iulie, s-au obţinut sporuri de producție de 21- 46 % la cea timpurie şi 13-30 % la producția totală (Stan N. şi colab, 1994). În condiții de nebulozitate şi temperaturi scăzute se iau măsuri pentru stimularea polenizării, a legării şi creșterii fructelor. Se folosesc produ­sele: Tostim – 3,3 %, Atonic L.C – 1: 4000 la 20 de zile de la plantare, Nosced 0,1 % sau Tomafix L.C – 0,09 %. Inflorescențele se tratează prin îmbăiere sau pulverizare, când 2-4 flori sunt deschise. Lucrarea se repetă la 4-5 zile. In mod obișnuit se stimulează primele două inflorescențe şi numai în situații speciale cea de-a IlI-a. Pentru a grăbi coacerea fructelor şi creșterea producției timpurii se fac tratamente cu Ethrel sau Romthrel, în concentraţie de 250 ppm, când fruc­tele din prima inflorescență au diametrul de 2,5 cm. Dirijarea factorilor de mediu, în special temperatura şi umiditatea se realizează prin aerisire. La început aerisirea se realizează prin deschiderea ușilor de la capetele solariilor, iar în zilele mai călduroase aerisirea se rea­lizează şi prin zona de mijloc a solariilor prin ridicarea, la început, apoi prin înlăturarea completă a foliei pe o lungime de 6-8 m.

Recoltarea tomatelor din ciclul scurt în zonele foarte favorabile în­cepe în jurul datei dc 20 mai, iar în cele mai puţin favorabile în jur de 5 – 10 iunie.

Pentru consumul intern fructele se recoltează când nuanța roşie cu­prinde 1 /3 din fruct, iar pentru export când această nuanță apare numai în zona din vârful fructului. Recoltarea se face manual, zilnic sau la 2 – 3 zile, se continuă pentru ciclul I până în decada a treia a lunii iulie, iar pentru ci­clul prelungit până în septembrie. In ciclul scurt se obțin 40 – 50 t/ha, iar în cel prelungit 55 – 70 t/ha.

La I.C.L.F. Vidra s-au făcut experiențe prin cultivarea tomatelor în so­larii pe substrat de cultură în saci de polietilenă, combinată cu irigarea ferti­lizată prin picurare şi s-au obţinut producții dc 85 t/ha (Lăcătuș V., 1994).

Cultura tomatelor în tunele joase este asemănătoare cu cea timpurie în câmp. Plantarea se face cu 8 – 10 zile mai devreme, plantele se acoperă cu tunele joase circa 3 săptămâni, după care acestea se desființează. Producția este mai timpurie cu 10 – 12 zile.

Tehnologia culturii tomatelor în sere

Dintre culturile practicate în sere, tomatele ocupă primul loc, atât în țara noastră, cât şi pe plan mondial. în țara noastră, datorită temperaturilor foarte ridicate din timpul verii, cultura se realizează în două cicluri: ciclul I din ianuarie până la sfârşitul lunii iunie şi ciclul II din prima decadă a lunii iulie până la jumătatea lunii decembrie.

Pregătirea serelor se face diferențiat pentru cele două cicluri dc cul­tură, mai ales în ceea ce privește modul de efectuare a dezinfecției solului. Ordinea în care se efectuează lucrările de pregătire în ciclul I este ur­mătoarea: evacuarea resturilor culturii precedente şi stabilirea focarelor de boli şi dăunători, mobilizarea adâncă a solului la 28 – 30 cm cu MSS 1,4, frezarea solului la adâncimea de 15 cm, dezinfecția chimică a solului cu sulfat de cupru 500 – 1000 kg/ha sau Nemagon 500 kg/ha, Ditrapex 500 – 600 kg/ha, Dazomet 500 – 600 kg/ha, Bromură de metil, fertilizarea de bază cu îngrășăminte chimice conform rezultatelor analizelor agrochimice, frezarea pentru încorporarea acestora şi modelarea terenului. Dozele de îngrășăminte pentru fertilizarea de bază depind de gradul de fertilitate a solului. Pentru ciclul II se administrează îngrășăminte organice în sol (80-100 t/ha), dezinfecția scheletului se realizează pe cale chimică, iar dezinfecția solului pe cale termică cu aburi supraîncălziți.

Dozele orientative de îngrășăminte pentru îngrășarea de bază la cultura tomatelor în sere
Ciclul de cultură Starea de aprovizionare a solului Doze orientative (s.a. kg/ha)
N P,0, K20 MgO
Ciclul I Scăzută 250 (80)* 200-500(200) 500 (300) 100-120(60)
Moderată 100 (50) 100-150 400 (300) 50-100
Normală 100(450) 0-100 300 0-50
Ridicată 0 0 0 0
Ciclul II Se reduc dozele cu 1/3
*Cifrele din paranteze reprezintă cantitățile maxime de substanțe nutritive care pot fi asigurate cu îngrășămintele minerale.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor, se seamănă pe strat sau direct în ghivece, în decada a treia a lunii octombrie, folosind 200 – 250 g sămânța pentru un hectar de cultură. După 8-12 zile, răsadurile se repică în cuburi nutritive cu latura de 10 cm, confecționate din turbă roşie 34 %, turbă neagră 33 % şi compost forestier 33 %, sau în ghivece din plastic cu volumul de 1 litru, folosind același amestec. Vârsta răsadului este de 80- 100 zile. Pentru ciclul II semănatul se face în prima decadă a lunii iunie. Vârsta răsadului este de 30 – 35 zile. Lucrările de îngrijire a răsadurilor constau în: dirijarea atentă a facto­rilor de vegetație, dirijarea temperaturii în funcție de luminozitate, fiind cuprinsă între 20 şi 22° C în zilele senine şi 16-18° C în cele noroase, iar noaptea 14-16° C; rărirea ghivecelor la 20 de zile de la repicat; fertilizarea cu soluții de îngrășăminte complexe sau foliare; asigurarea umidității, ae­risirea periodică, tratamente cu Cycocel 0,1 % când plantele au 3-4 frunze adevărate; combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pentru ciclul I folosirea ilu­minării suplimentare permite reducerea timpului necesar pentru obținerea răsadurilor, dar este costisitoare.

Înființarea culturilor pentru ciclul I are loc în intervalul 1 ianuarie-15 martie, în funcție de posibilitățile asigurării energiei. Pen­tru ciclul doi plantarea are loc în jurul datei de 15 iulie.

Corelarea epocii de plantare cu densitatea şi numărul de inflorescențe pe plantă
Cultura în: Epoca de plantare Densitatea Numărul de inflorescențe Perioada de recoltare Recolta
pl/m2 pe plantă pe m2 kg/m2
Sere 1.01-15.02 4-Mar 10 12 30 48 iv – vm 12-Oct
15.02-15.03 5-Apr 5 6 25 30 iv – vn 7-Jun
Solarii 15.03-15.04 6-Apr 3 5 16 36 vi-vm 6-Apr

Distanțele dorite de plantare sunt de 80 cm între rânduri şi 37 – 50 cm între plante pe rând, în funcție de cerințele hibrizilor, realizându-se densități cuprinse între 24.000 şi 34.000 pl/ha. Printre rândurile de tomate se pot planta gulioare sau salată.

Lucrările de îngrijire se aplică la sol, se combat bolile şi dăunătorii, se dirijează factorii de vegetație şi se fac lucrări speciale la plante. Solul se afinează manual cu furca sau sapa, sau mecanic cu motoprășitoarea Simar. Mulcirea se execută cu paie de grâu sau de secară, după 50 – 60 zile de la plantare, prin așternerea unui strat gros de 5 – 10 cm de paie pe intervalul pe care se circulă. Mulcirea sc poate executa şi cu folie dc polietilenă neagră în grosime de 0,05 mm. Tomatele mulcite cu polietilenă neagră de 0,15 mm grosimea au dat producție mai ridicată, cea timpurie fiind de 42 t/ha, iar cea totală de 96 t/ha, față de 53 t/ha la varianta martor (Francois E.L., 1988). Dirijarea factorilor de vegetație se face cu multă atenție. Lumina se poate dirija mai puţin. Se iau măsuri pentru menținerea curată a geamuri­lor. Din luna mai şi până la începutul lunii septembrie se iau măsuri de opa­cizare prin aplicarea lucrării de cretizare a geamurilor cu soluții din humă sau șlam (de la fabricile de zahăr). Temperatura se dirijează cu ajutorul instalației de încălzire astfel ca în primele zile după plantare să se mențină la 20 – 22° C, apoi se reduce la 16° C în zilele senine. La tomate s-au folosit învelitori duble de PVC (0,15 mm folia exte­rioară şi 0,06 mm folia inferioară). Temperatura a fost mai ridicată, dar producția timpurie şi totală mai mare comparativ cu sera cu o singură învelitoare de polietilenă, cu grosimea de 0,15 mm (Magnani G., 1989).

După plantare se va urmări menținerea nivelului de umiditate în aer de 67 – 70 %, iar în sol de 70 – 75 % din I.U.A. Până la înflorire, în aer se va menține umiditatea relativă de 55 – 60 %, iar în sol de 80 -85 % din I.U.A. în perioada de fructificare, umiditatea în aer se va ridica la 65 – 70 %, iar în sol se menține la 75 – 85 % din I.U.A. Irigarea se face prin aspersiune, pe rigole (mai rar) sau prin picurare, în funcție de tipul de instalație cu care este dotată sera respectivă.

La fertilizarea tomatelor în sere în cursul perioadei de vegetație se va ține seama de consumul specific.

La aplicarea îngrășămintelor se va lua în considerare şi evoluția ra­portului NPK la culturile de tomate în cursul perioadei de vegetație.

Consumul speciile de elemente la culturile de tomate (kg/l)
Tipul de cultură Producția kg/m2 N P K Ca Ms
Seră, ciclul I 10 3,09 0,64 0,64 2,19 0,63
Seră, ciclul 11 5-7 4,00 0,39 5,23 3,30 0,48
Solar 5-7 5,00 0,47 5,73 4,16 0,63
 Evoluția raportului NPK la cultura de tomate din sere şi solarii în cursul perioadei de vegetație
Perioada
Raportul N : P : K*
Culturi în sere**
Culturi în solarii
Plantare 1:0,40,7:2,1-3,6 1:0,6-1,0:1,8-2,8
Înflorirea inflorescenței I 1:0,4-0,6:2,0-3,0 1:0,5-0,7:1,6-2,5
Înflorirea inflorescenței a IlI-a 1:0,3-0,6:1,8-2,5 1:0,4-0,6:1,4-2,0
Creșterea fructelor l:0,3-0,5:1,7-2,0 1:0,2-0,4:1,2-1,8
Începerea recoltării 1:0,2-0,3:1,51,8 1:0,4-0,6:1,4-2,0
Recoltarea intensă 1:0,1-0,2:1,8-2,0 1:0,1-0,2:1,6-2,2
Declinul culturii 1:0,2-0,3:1,5-1,8 1:0,2-0,4:1,2-1,5
*Aprecieri în extras apos (EA) 1:5 (g/g) pentru sere şi 1:2,5 pentru solarii ** Culturi înființate în perioada 1 ianuarie -1 martie

După plantare se pune accent pe conținutul de fosfor şi potasiu al solului din sere, apoi cresc cerințele față de azot, iar în perioada recoltării intense se acordă atenție potasiului, pentru asigurarea unei calități comerciale corespunzătoare. În sere rezultate bune dau şi îngrășămintele foliare de tipul F 231 sau F 411, administrat sub formă de soluție în concentrație de 0,3 – 0,5 % în cantitate de 500 – 1000 L/ha. Pentru culturile din sere şi solarii se întocmesc programe speciale de fertilizare.

O atenție deosebită se acordă aerisirii. Când plantele sunt mici, volu­mul de aer din seră este suficient, la ciclul II fiind necesară ventilarea pen­tru reducerea temperaturii. La început se aerisește numai în zile însorite. Pe măsură cc plantele cresc se intensifică aerisirea. O bună aerisire se rea­lizează prin ventilație forțată şi distribuirea aerului prin conducte perfo­rate din folie de polietilenă. Prin aceste conducte se poate distribui şi dioxid de carbon în concentrație de 0,18 % care contribuie la obținerea unui spor de producție de 18-22 %.

Programe de fertilizare a culturii de tomate în sere şi solarii

CulturaMomentul optimAzotat de amoniu (33-34%N)Superfosfat concentrat
(36-40% P2O)
Complex 16.48.0Complex 13.26.13Sulfat de potasiu (45-49% K20)Sulfat de magneziu (14-16% MgO) 
În sereCiclul:iamă-vară (I)
A. De bază0-100300-500--400-6000-100
B. în vegetaţie
15-30 z.d.p.*100-----
31-60 z.d.p.*100-----
61-90 z.d.p*100---100-
91-120 z.d.p.*100-100-15050
121-150 z.d.p.*100---20050
150-180 z.d.p.*100-100-10050
Ciclul: iarnă-vară(II)
A. De bază
B. în vegetaţie100-2000-300--200-400100-200
10-20 z.d.p.*100-----
21-50 z.d.p.*300-100---
51-80 z.d.p*200---20050
81-110 z.d.p*100---20050
ÎN SOLARIIA. De bază,
toamnă-250-300--300-400-
B. Primăvară50-100-100-200---
C. în vegetaţie
10-30 z.d.P50-100-----
61-60 z.d.p.100-150--100-150--
61-90 z.d.p100-150-----
91-120 z.d.p100-150-----
* zile după plantare

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face cu multă atenție, prin trata­mente mai numeroase. Pe plan mondial s-au obţinut rezultate bune prin combaterea biologică a dăunătorilor.

Completarea golurilor se face în primele două săptămâni de la plan­tare, cu răsad din rezerva de răsad, de bună calitate şi din același hibrid.

Susținerea plantelor se face cu sfori legate cu un capăt dc sârma spa­lierului cu celălalt de baza tulpinii plantei. Legătura se face mai larg pentru a permite îngroșarea tulpinii. Operația se execută după 15-20 zile de la plantare, când plantele sunt deja bine înrădăcinate. Pe măsură ce plantele cresc, se palisează prin răsucire pe sfoară. Copilitul se face săptămânal şi constă din suprimarea tuturor lăstarilor ce cresc la subsuoara frunzelor, când au 4-5 cm lungime. Rezultate foarte bune s-au obţinut atunci când pe tulpina principală, după a patra inflorescență, s-au lăsat 1-2 copiii cu 1-2 inflorescențe, sporul de producție față de varianta martor fiind de 33,7 % la hibridul Sonato şi de 35,4 % la Oltbrid (Popescu V. şi colab., 1979). Acolo unde sunt goluri, plantele pot fi conduse cu un copil pe care se lasă inflorescențe cu fructe. De asemenea, la plantele de la marginea unei travei sc poate lăsa un copil pe care se vor forma fructe.

în Japonia au fost create soiuri şi hibrizi care nu emit copiii. S-au fă­cut experiențe de tratare a culturilor de tomate cu anumite substanțe care împiedică formarea copililor (Antak 80, în concentrație de 5 %, aplicat atunci când copilii au 2 – 2, 5 cm lungime).

Defolierea se începe înainte de intrarea în pârgă a fructelor din prima inflorescență şi se poate continua treptat până sub etajul de fructe din care se recoltează. Nu se vor elimina mai mult de 3 frunze pe săptămână. în partea superioară a plantei se va conserva foliajul pe 80 – 100 cm. La so­iurile cu foliaj bogat se poate elimina o frunză deasupra unora din inflorescențe situate în umbră. Fructele obținute de pe plantele fără defoliere sunt mai gustoase (Ianse J., 1991).

Polenizarea suplimentară se realizează prin mișcarea plantelor prin “baterea sârmelor” cu un băț, prin folosirea vibratorului electric sau a atomizatorului.

Stimularea legării fructelor se face prin tratarea inflorescențelor cu Tomafix (0,03 – 0,05 %), Tomato-set (0,5-1 %), Tostim 3 % sau 2,4 D în concentrație de 10 mg/1 apă, prin îmbăierea inflorescențelor sau pulveriza­rea acestora cu soluție. Influență pozitivă are şi tratarea plantelor cu Cycocel 0,1 % la 10-15 zile după plantare. în vederea sporirii producției timpu­rii se poate aplica tratamentul cu Ethrel 250 ppm, prin stropire, când fruc­tele din prima inflorescență au diametrul de 2 – 2,5 cm.

Cizelarea fructelor este o lucrare ce trebuie extinsă şi în serele din țara noastră. Constă din îndepărtarea fructelor din inflorescențe, rămase mici. în urma cercetărilor efectuate în țara noastră (Popescu V. şi colab. 1982) cu mai mulți hibrizi de tomate s-a ajuns la concluzia că atât la producția timpurie, cât şi la cea totală s-au înregistrat diferențe semnificative în favoarea variantei cu cizelare, față de cea fără cizelare. Ast­fel, la producția timpurie, la varianta cu cizelare, diferențele au fost de 2,1 t/ha la Sonato, de 2,8 t/ha la Sonatine şi Tamara şi de 2,5 t/ha la Angela, iar la producția totală aceste diferențe au ajuns la 13 t/ha. Cize­larea a avut un efect favorabil asupra calității producției, crescând substanțial procentul fructelor cu diametre superioare. Greutatea medie a fructelor a fost mai mare cu 5 – 17 g la varianta cu cizelare, comparativ cu cea fără cizelare, operația de presortare făcând-se mult mai uşor sau deloc. Cizelarea nu necesită un volum mare de forță de muncă pe unita­tea de suprafață.

Cârnitul plantelor se execută pentru ciclul I, după 8-12 inflorescențe, iar pentru ciclul TI după 4-8 inflorescențe. Se face cu circa 60 de zile înainte de încheierea culturii, lăsând 1 – 2 frunze deasupra ultimei inflorescențe.

în serele înalte, dacă se realizează cicluri prelungite, se poate efectua coborârea periodică a plantelor pe măsura defolierii, întinderea pe sol a tulpinii şi ridicarea vârfului în sus. Plantele pol avea 25 – 30 de inflorescențe şi o lungime de 7 – 8 m. Sistemul se întâlnește în Olanda, Belgia, Japonia etc. Recoltarea tomatelor în ciclul I poate începe la sfârşitul lunii martie şi chiar mai târziu, în funcție de data plantării (fig. 13.1.8) şi durează până la sfârşitul lunii iunie. Producția este în jur de 80 – 100 t/ha. In ciclul II recoltarea începe în ulti­ma decadă a lunii septem­brie şi sc prelungește până la jumătatea lunii decem­brie, realizându-se o producție de 50 – 70 t/ha. în ţările din vestul Europei se practică pe scară largă cul­tura tomatelor iară sol, pe vată minerală, cu ajutorul soluțiilor nutritive, obținând-se producții de 40- 57 kg/m2.

Recoltarea se face manual, la diferitele grade de maturare, în funcție de destinația fructelor, la interval de 2-3 zile. După recoltare fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează în lădița de 6 kg. Pentru postmaturarea fructelor temperatura optimă este de 22-27° C. Postmaturarea fructelor verzi se întrerupe la 10° C. Fructele din ultimele recoltări pot fi supuse postmaturării. Tomatele în pârgă pot fi păstrate la 7,5° C circa 7 zile. Fructele care provin de la hibrizii deținători ai genei “longsheldlife”, de păstrare îndelungată, se pot păstra între 30 şi 90 de zile.

Tehnologia culturii tomatelor în răsadnițe

Acest sistem de cultură se practică pe scară redusă. Se pot folosi răsadnițe cu încălzire biologică, de obicei după eliberarea lor de ră­saduri.

Răsadurile se produc în sere înmulțitor sau în răsadnițe, semănând la date diferite în funcție de data stabilită pentru plantare, între 25 februarie şi 31 martie.

Distanțele de plantare sunt 50 x 35 cm, revenind 8 plante la o ramă de 1,5 m2.

Lucrările de îngrijire sunt cele obișnuite: udat, fertilizat, aerisire, co­pilit, cârnit după 3 inflorescențe. Producțiile pot fi de 6 – 7 kg/m2 în ciclul februarie – iulie; 4-6 kg/m2 în ciclul martie – iulie şi 3 – 5 kg/m2 în ciclul aprilie – august.

Tehnologia producerii semințelor de tomate

Producerea semințelor de tomate se face diferențiat pentru soiuri pure şi pentru hibrizi, ținând scama de unele lucrări caracteristice.

Răsadurile trebuie produse în ferma producătoare de semințe pentru a nu impurifica soiurile.

Purificarea culturilor se face de 3-4 ori: după plantare, la înflorit, la apariția primelor fructe coapte şi înainte de recoltare, îndepărtând toate plantele netipice soiului, slab dezvoltate sau bolnave. Cu ocazia purificării şi a recoltării se îndepărtează primul fruct precum şi fructele de calitatea a treia şi sub STAS.

Recunoașterea şi aprobarea culturilor semincere se face de aprobatorii autorizați, după efectuarea lucrărilor de purificare, când 80 – 85 % din plantele rămase au fructele coapte.

Fructele se recoltează manual şi se începe când fructele de la primele 3 inflorescențe au ajuns la coacerea deplină. Se fac de obicei 3-4 recoltării pe măsură ce fructele au ajuns la maturitatea fiziologică. înainte de extragerea semințelor se face o sortare a fructelor, reținând-le numai pe cele de calitatea extra, I şi a II-lea. Extragerea semințelor se face mecanic cu pasatricea. Semințele extrase se spală cu apă, apoi se usucă. Cantitatea de fructe necesară pentru a ex­trage 1 kg de semințe este cuprinsă între 250 şi 550 kg în funcție de soi.

Producția de semințe este de 80 – 150 kg/ha. În cazul producerii semințelor hibride se aplică o tehnologie mai com­plexă. Se preferă unitățile cu forță de muncă, care dispun de terenuri fer­tile, adăpostite de curenți reci şi vânturi care ar dăuna lucrărilor de pole­nizare.

Soiurile mamă se seamănă între 15 şi 20 martie, iar cele tată în 3 re­prize: prima cu o săptămână înainte, a doua la 10 zile după soiul mamă, iar a treia la alte 10 zile după a doua. Pentru un ha lot de hibridare este ne­cesar să se cultive un ha cu soiul mamă şi 0,3 – 0,5 ha cu soiul tată. Răsadurile se produc prin repicare în ghivece sau pe strat nutritiv la 7×5 cm.

Plantarea în câmp se face după 1-5 mai, la aceleași intervale de timp cum s-a semănat. Pentru a evita impurificările mecanice, la plantare se asigură distanțe de izolare de 50-100 m între soiuri diferite, iar soiurile parentale se plantează pe parcele separate, asigurând între ele distanțe de izolare de 5 – 10 m. După plantare suprafața pentru soiul mamă se repartizează pe munci­tori, care vor executa toate lucrările de îngrijire, dar şi castrarea şi poleni­zarea florilor. Pentru o muncitoare se repartizează 800 – 1000 plante la genitorii materni cu creștere nedeterminată şi 500 – 600 plante la cei din so­iurile cu creștere determinată.

Pentru genitorii cu creștere nedeterminată susținerea plantelor pe șpalieri este obligatorie. Genitorii materni cu creștere determinată se susţin pe șpalieri cu o sârmă sau araci scurți.

Plantele genitoare materne cu creștere nedeterminată se copilesc conducându-le numai cu tulpina principală, iar la plantele genitorului matern din soiuri cu creștere determinată se face îndepărtarea unora din ramificații lăsând numai 2-3. Genitorii paterni nu se copilesc. Castrarea şi polenizarea încep odată cu deschiderea primelor flori la genitorul matern, de obicei către sfârşitul lunii mai. Castrarea florilor se face în momentul când petalele au o deschidere de minimum 45° față de baza florii şi maximum de 90°. Polenul se recoltează cu o zi înainte de polenizare, din etajele I – VI de pe plantele patern. Se rup florile, se extrag conurile anteriale, se usucă pe hârtie în strat subțire într-o încăpere încălzită (25 – 30° C) timp de 5 – 10 ore. Extragerea polenului se face cu mixată, vibratorul, sau prin scuturare în cutii din plastic.

Polenizarea se face cu ajutorul tuburilor de sticlă cu diametrul de 3-5 mm şi lungimea de 2 cm în care se află polenul. Operația se execută zilnic, când temperatura nu este prea ridicată, respectiv dimineața şi după-amiaza în zilele însorite, prin introducerea pistilului florilor castrate în tubul de sticlă cu polen. Polenizarea se execută numai până la începutul lunii au­gust. Florile castrate şi polenizate se pot marca cu fire de ață colorată sau se rupe o sepală. După inflorescența a V-a plantele se cârnesc. Copilii şi florile care se formează după cârnit se îndepărtează periodic. Recoltarea se face în etape, când fructele sunt bine coapte. La extragerea semințelor se îndepărtează fructele cu diametrul mai mic de 3 cm ca şi cele diforme. Producția de semințe hibride este de 75 – 100 kg/ha.

Tratat de legumicultură


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *